VÂNTOÁICĂ s. f. (În superstiții) Duh rău, care dezlănțuie furtuni. – Vânt + suf. -oaică.

VÂNTOÁICĂ s. f. (În superstiții) Duh rău, care dezlănțuie furtuni. – Vânt + suf. -oaică.

VÎNTOÁICĂ s. f. Duh rău care dezlănțuie furtuni. Tăcu vîntoaica și era pe mare Senin cu totul. MURNU, O. 91. Vîntul e tare, dar sora lui, vîntoaica, e și mai amarnică. PAMFILE, VĂZD. 45.

vântoáică (pop.) s. f., g.-d. art. vântoáicei

vântoáică s. f., g.-d. art. vântoáicei

VÂNTOÁICĂ ~ce f. Vânt puternic însoțit uneori de ploaie, de grindină (cu descărcări electrice); vântoasă; furtună; vijelie. 2) (în basme și superstiții) Duh rău care dezlănțuie vânturile puternice. /vânt + suf. ~oaică

vântoaică f. volbură, furtună.