VÂNĂTORÍE s. f. (Rar) Vânătoare; p. ext. îndeletnicirea de vânător. – Vânător + suf. -ie.

VÂNĂTORÍE s. f. (Rar) Vânătoare; p. ext. îndeletnicirea de vânător. – Vânător + suf. -ie.

VÎNĂTORÍE, vînătorii, s. f. Vînătoare; p. ext. meseria, îndeletnicirea de vînător. Lunecînd din nevoie sîngeroasă la o îndeletnicire de huzur mai mult sau mai puțin pasionată, vînătoria mea se afla evoluată de la instinct spre petrecere. SADOVEANU, O. A. II 220. Ostași... voinici de călărime și ageri cu măiestrie La arc și vînătorie. MARIAN, NU. 475. La vînătorie... eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III 9.

vânătoríe (rar) s. f., art. vânătoría, g.-d. vânătoríi, art. vânatoríei

vânătoríe s. f., art. vânătoría, g.-d. vânătoríi, art. vânătoríei; pl. vânătoríi

VÂNĂTORÍE s. v. vânat, vânătoare.

VÂNĂTORÍE ~i f. 1) v. VÂNĂTOARE. 2) Ocupația de vânător. /vânător + suf. ~ie

vînătoríe f. Vînătoare, meșteșugu de a vîna.

vînătorie s. v. VÎNAT. VÎNĂTOARE.