VÎNĂTÁRE, vînătări, s. f. (Învechit și popular) 1. Vînătaie. 2. Loc aflat la înălțime sau la depărtare mare (care pare de culoare vînătă). Ea s-a dus La vinătarea cerului, La marginea pămîntului. BIBICESCU, P. P. 309. Cînd cineva se suie într-un pom, copac înalt, și ajunge pînă aproape de vîrf, se zice că-i în vînătări. I. CR. VI 252.

VÂNĂTÁRE, vânătări, s. f. 1. (Înv.) Vânătaie. 2. Înălțime; depărtare mare. Vânătarea cerului. – Din vânăt1.

VÂNĂTÁRE s. v. echimoză, vinețeală, vânătaie.

vînătáĭe f., pl. ăĭ (lat. *venetalia, vînătăĭ. Cp. cu bătaĭe). Semn vînăt rămas pe pele după o lovitură (echimoză). – Vechĭ vînătare, pl. ărĭ. Vînătările ceruluĭ, marginea pămîntuluĭ, unde ceru pare că se unește cu pămîntu.

vînătare s. v. ECHIMOZĂ. VINEȚEALĂ. VÎNĂTAIE.