VÂLVORÁ, pers. 3 vâlvorează, vb. I. Intranz. (Rar; despre foc) A arde cu flăcări mari, a scoate vâlvătăi. – Din vâlvoare.

VÂLVORÁ, pers. 3 vâlvorează, vb. I. Intranz. (Rar; despre foc) A arde cu flăcări mari, a scoate vâlvătăi. – Din vâlvoare.

VÎLVORÁ, pers. 3 vîlvorează, vb. I. Intranz. (Rar) A se aprinde, a arde cu flăcări mari, a scoate flăcări. Focul ce dormise sutimi de ani sub cenușă a vîlvorat la o adiere misterioasă. MACEDONSKI, O. IV 115. ◊ Fig. Obrajii lui vîlvorară. MACEDONSKI, O. III 67. Dar largile buchete de trandafiri sîngerii... vîlvorau printre frunzele lor verzi și ruginii. id. ib. 96.

VÎLVORÁRE s. f. Faptul de a vîlvora; vîlvoare, vîlvătaie. (Fig.) Jar și vîlvorare soarele urcat-a, Arde grîu-n flăcări pîn’la brîu crescut. MACEDONSKI, O. I 187.

vâlvorá (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 sg. vâlvoreáză

vâlvorá vb., ind. prez. 3 sg. vâlvoreáză

vîlvoréz și -ăréz v. tr. (d. vîlvoare). Munt. Rar. Rîdic vîlvoare, ard cu mare flacără. V. refl. Focu s’a învîlvorat. V. învîlvoĭez.