VÎȘCÁ, vîșc,
vb. I.
Intranz. (Regional)
1. A se mișca din loc; a se urni, a se clinti. În tăcere, din vreme în vreme, găteje pîrîiau prin țîhlișuri și cîte o nălucă neagră vîșca prin frunzare. SADOVEANU, O. I 62. Acum nu mai putea vîșca nici la dreapta, nici la stînga. SLAVICI, V. P. 121. Iarna tot mi-i mai binișor, mai vîșc încoace, încolea. CONTEMPORANUL, VI 505. ◊ A forfoti. Vai de mine, Ioane, doar e plin satul de ele [de femei], vîșcă satul ca un sac umplut cu viermi. V. ROM. februarie 1952, 170.
2. Fig. A crîcni, a cîrti, a murmura. Am angajați de ajuns, chiar și pe anul viitor; și i-am prins mai ieften decît ciocoiul, și cu mine nu vîșcă, trebuie să muncească. CONTEMPORANUL, VII 14. – Variantă:
vîșcăí (C. PETRESCU, O. P. II 128)
vb. IV.
vîșcá (-c, át), vb. – A se mișca, a face o mișcare. –
Var. vîșcîi. Creație expresivă,
cf. fîșcîi (Scriban se gîndește la o legătură cu mișca, care nu pare probabilă).
vîșc, a
á v.intr. (var. din mișc). Nord. Mă mișc răpede și-mĭ schimb locu (vorbind de peștĭ cînd îĭ pîndeștĭ ca să-ĭ loveștĭ cu ostia). Mă mișc puțin (ca să scap): băĭetanu n’are’ncotro vîșca (Drum drept, 1916, 377).