usturare definitie

2 intrări

14 definiții pentru usturare

USTURÁ, pers. 3 ústură, vb. I. Tranz. A produce cuiva o senzație dureroasă de înțepătură, de urzicare sau de arsură. ♦ Fig. A provoca cuiva o durere fizică sau morală; a lovi, a îndurera. – Lat. ustulare.
USTURÁRE, usturări, s. f. Acțiunea de a ustura și rezultatul ei. – V. ustura.
USTURÁ, pers. 3 ústură, vb. I. Tranz. A provoca cuiva o senzație dureroasă de înțepătură, de urzicare sau de arsură. ♦ Fig. A provoca cuiva o durere fizică sau morală; a lovi, a îndurera. – Lat. ustulare.
USTURÁRE, usturări, s. f. Acțiunea de a ustura și rezultatul ei. – V. ustura.
USTURÁ, pers. 3. ústură, vb. I. Tranz. (Folosit și factitiv sau absolut; complementul indică o ființă sau o parte a corpului și este în același timp subiect logic; subiectul gramatical indică locul dureros sau agentul care cauzează durerea) 1. A face pe cineva să simtă o senzație ascuțită de înțepătură sau de arsură, de obicei dureroasă. Învîrtea cu o lingură de lemn Prin cratița în care sfîrîia rîntașul Și mormăia că o ustură, de ceapă, ochii. BENIUC, V. 37. Sara, mă ustura pielea feții și mă durea capul. SADOVEANU, O. VII 49. Zăpada sfărmicioasă stăpînea tot cuprinsul, atît de albă, că, privind-o mai mult, ustura ochii. REBREANU, N. 68. Ochii roșii îi ardeau în cap și-l usturau ca de fum. VLAHUȚĂ, O. A. I 104. ◊ Expr. A-l ustura (pe cineva) inima (sau la inimă), se spune cînd cineva simte o durere puternică, fizică sau morală. Mă ustură inima-n mine, cumătră! mă rog, scoate-mă. CREANGĂ, P. 33. (Glumeț) A-l ustura pe cineva spatele, se spune cînd cineva merită bătaie. 2. Fig. A trata rău pe cineva, asuprindu-l, chinuindu-l, făcîndu-l să sufere. Ne-am dat robi unuia Calistrat vel-vornic. Ne-a ucis și ne-a usturat acesta; ne-au ucis și ne-au usturat alții după dînsul. SADOVEANU, N. F. 28. Are să se mînie și are să ne usture rău mînia lui. id. O. VI 68. Îl ustura sufletul de amărăciune. REBREANU, R. I 129. ♦ A înțepa pe cineva cu vorba. Povestea e extrem de pitorească și ustură în toate cuvintele ei. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 15/7. Mătrăguna A-nvățat un brusture Să le spuie-n față una Care să le usture! TOPÎRCEANU, B. 50.
usturá (a ~) vb., ind. prez. 3 ústură
usturáre s. f., g.-d. art. usturắrii
usturá vb., ind. prez. 3 sg. ústură, imperf. 3 sg. usturá
usturáre s. f., g.-d. art. usturării; pl. usturări
usturá (-r, -át), vb. – A provoca cuiva o senzație dureroasă de înțepătură, de urzicare sau de arsură. – Mr. ustur, istr. usturu. Lat. ūstŭlāre (Densusianu, Rom., XXXIII, 288; Pușcariu 1845; REW 9097), cf. usca și it. ustolare (cors. usciá, logud. usciare), v. sp. uslar (Bierzo asturar). – Der. usturător, adj. (caustic, care ustură, picant); usturătură, s. f. (înțepătură, mîncărime, usturime); usturime, s. f. (senzație de arsură, de mîncărime); usturos, adj. (picant); usturoi (var. Trans. ustunoi), adj. (care ustură, plantă Alium sativum); usturoiță, s. f. (plantă cruciferă cu miros de usturoi, Alliaria officinalis).
A USTURÁ pers 3 ústură tranz. 1) (în construcții cu sens pasiv) A supune unei senzații dureroase (prin urzicare, înțepare, arsură etc.). Îl ustură limba. 2) (ființe) A face să sufere, provocând dureri fizice sau morale. ◊ ~ (pe cineva) inima (sau la inimă) a simți o extraordinară durere sufletească. /<lat. ustulare
usturà v. a simți durere în urma arderii, urzicării sau tăierii. [Lat USTULARE]. ║ fig. durea: vorbele tale m’au usturat mult.
ústur, a v. tr. (lat. ústulo, -áre, a arde [v. tr.]. Cp. cu scutur, tremur, vîntur). Îs caustic, îs ardeĭat, cauzez usturime (la limbă, la o rană): uniĭ ardeĭ ustură, acidu fenic ustură. V. refl. Simt usturime: mă ustură limba și buzele de borșu luĭ badea Ion. Fig. Urzic, pișc, înțep: vorba ceĭa l-a usturat răŭ.
a-l ustura (pe cineva) la ficați expr. 1. a simți o durere fizică puternică. 2. a produce (cuiva) un sentiment puternic de mânie / de regret / de ciudă.

usturare dex

Intrare: ustura
ustura conjugarea I grupa I verb tranzitiv unipersonal
Intrare: usturare
usturare substantiv feminin