uscătură definitie

11 definiții pentru uscătură

USCĂTÚRĂ, uscături, s. f. 1. Creangă subțire și uscată. ♦ Așchie, surcea. 2. (Mai ales la pl.) Mâncare uscată, care se poate mânca rece (și fără o pregătire specială). ♦ Uscățea, v. uscățel (3). – Usca + suf. -ătură.
USCĂTÚRĂ, uscături, s. f. 1. Creangă subțire și uscată. ♦ Așchie, surcea. 2. (Mai ales la pl.) Mâncare uscată, care se poate mânca rece (și fără o pregătire specială). ♦ Uscățea, v. uscățel (3). – Usca + suf. -ătură.
USCĂTÚRĂ, uscături, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Creangă subțire și uscată (desprinsă de copac). V. vreasc, gătej. Iarna se lungea și uscăturile puține în pădurea boierească. REBREANU, R. I 233. Fata, harnică cum era, curăți părul de uscături și de omizi. CREANGĂ, P. 287. O fată... se duse în pădure după uscături. ȘEZ. I 243. Nu e pădure fără uscături (= orice colectivitate are și unele elemente rele în sînul ei). ♦ Fig. (La pl.) Oameni de nimic, ticăloși. Erau și uscături care, ca să se pună bine cu Baciu, îi spuneau... ce vorbeau oamenii. PAS, Z. III 284. 2. (La pl.) Mîncări uscate, care se mănîncă neîncălzite (și fără o preparare specială). Îmi puse dinainte niște uscături, un pui fript, ochiuri și o gărăfioară cu vin. GANE, N. II 159. Pune atunci un talger de uscături ș-o garafă cu vin dinaintea părintelui Buligâ. CREANGĂ, A. 95. Rareori mănîncă bine, mai mult uscături și post. PANN, P. V. II 115. ♦ Uscățele. 3. Fig. Epitet dat unei femei slabe și rele. Așa ți se cade, uscătură netrebnică, care știi numai să plîngi și nu știi că plînsul e mai amar pentru cine a rîs toată viața! GANE, N. III 175.
uscătúră s. f., g.-d. art. uscătúrii; pl. uscătúri
uscătúră s. f., pl. uscătúri
USCĂTÚRĂ s. 1. (mai ales la pl.) v. vreasc. 2. (înv.) secătură. (Curăță copacul de ~i.)
USCĂTÚRĂ ~i f. 1) Creangă uscată; vreasc. A strânge ~i. 2) la pl. Fructe uscate. 3) mai ales la pl. rar Mâncare uscată care se consumă rece. /a (se) usca + suf. ~ătură
uscătură f. 1. arbust uscat: nu e pădure fără uscătură; 2. pl. surcele de aprins focul; 3. pl. mezeluri la masă (șuncă, cașcaval).
uscătúră f., pl. ĭ. Lucru uscat (lemn, pîne): mĭ-am rupt dințiĭ în uscătura asta de pîne. Iron. Om uscățiv și urît: ce uscătură! Pl. Mezelurĭ, mîncărĭ fără zeamă și care se pot mînca și fără farfurie (măsline, brînză, sardele ș. a.). Prov. Pădure fără uscăturĭ (lemne uscate) nu e, societate care să n’áĭbă și vre-un membru păcătos nu e. Olt. Uscățea. V. sorbitură, udătură.
USCĂTU s. 1. (mai ales la pl.) gătej, surcea, surcică, vreasc, (înv. și reg.) tîrș, (reg.) rancotă, rascotă, (prin Bucov.) clenci, (prin Transilv.) hăbădic, pogmete (pl.), (prin Munt.) raburi (pl.), (prin Bucov.) selniță, (prin Transilv.) sfărgaci, (Ban.) șibă, (înv.) șormînt. (Face focul cu niște ~.) 2. (înv.) secătură. (Curăță copacul de ~i.)
uscătură, uscături s. f. (șc.) elev sau student submediocru / slab.

uscătură dex

Intrare: uscătură
uscătură substantiv feminin