URĂTÚRĂ, uraturi, s. f. Cuvânt sau formulă de urare la adresa cuiva. ♦ Text recitat de colindători când umblă cu uratul1. – Ura2 + suf. -ătură.

URĂTÚRĂ, urături, s. f. Cuvânt sau formulă de urare la adresa cuiva. ♦ Text recitat de colindători când umblă cu uratul1. – Ura2 + suf. -ătură.

URĂTÚRĂ, urături, s. f. Text recitat de colindători cînd umblă cu «plugușorul». Eu știu o urătură. ȘEZ. XVIII 26. ♦ Cuvînt sau formulă de urare la adresa cuiva. Sfătuiesc acuma cam ce urătură spune-vor din gură. Deci au zis ca întîiul astfel să vorbească... «Domnul să trăiască». CONTEMPORANUL, II 611.

urătúră (reg.) s. f., g.-d. art. urătúrii; pl. urătúri

urătúră s. f., g.-d. art. urătúrii; pl. urătúri

URĂTÚRĂ ~i f. 1) v. URARE. 2) Creație populară în versuri, care se recită de urători în ajunul Anului Nou; hăitură, plugușor. /a ura + suf. ~ătură

urătúră f., pl. ĭ. Felu de a ura. Cuvintele pin care se urează, urare, uret.