URLÁ1, úrlu, vb. I. Intranz. 1. (Despre animale, mai ales despre lupi și cîini) A scoate strigăte sau urlete prelungi. Întîi are să viscolească; pe urmă au să prindă a urla lupii în fundul rîpelor. SADOVEANU, B. 23. Aș voi să-ți slujesc atîta pînă ți-or urla lupii pe cuptor. SBIERA, P. 238. Urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă. ISPIRESCU, L. 7. ◊ (Despre personaje înfricoșătoare din basme și din mitologia populară) Urla prin aerul cernit mama-pădurilor. EMINESCU, N. 7. Cînd demoni și spaime pe munți se adună De urlă la stele, la nori și la lună. BOLINTINEANU, O. 70. Și-n tăcerea adîncită Satan urlă furios. ALECSANDRI, P. A. 40. 2. (Despre oameni) A striga, a țipa, a se văita în gura mare; a plînge foarte tare; a cînta foarte tare (și urît). Înălță mîinile și începu să urle cu deznădejde. DUMITRIU, N. 214. Țăranii urlau ca înnebuniți. SAHIA, N. 69. De cîte ori vine vorba de răposatul... [Anca] îmi urlă toată ziua. CARAGIALE, O. I 244. ◊ Tranz. Urla în casă și în curte arii din opere. PAS, Z. I 179. Toată lumea urlă mereu: înainte! CAMIL PETRESCU, U. N. 279. Urlau mereu vorbe fără șir și sudălmi. REBREANU, R. II 205. 3. (Despre diferite surse de zgomot, în special despre elemente ale naturii) A produce zgomote foarte puternice; a vîjîi, a vui. I-auzi... cum urlă vîntul afară. SADOVEANU, O. VII 335. Cînd veni și vremea să urle-n zare tunul, Mișcatu-s-au romînii cu miile. COȘBUC, P. II 78. Lupta urlă, se-ncleștează. ALECSANDRI, P. II 16. ◊ (Fig., despre locul unde se produc zgomotele) Urlă cîmpul și de tropot și de strigăt de bătaie. EMINESCU, O. I 148. Codrul urlă, clocotește, Tunetul în cer vuiește. ALECSANDRI, P. I 29. Valea largă că-mi urla Stîncile se despica. ȘEZ. IV 131. ◊ Expr. (Rar) A-i urla (cuiva) capul (sau urechile) = a-i vîjîi (cuiva) capul sau urechile. A doua zi capul grozav îi urla. PANN, P. V. I 118. A-i urla (cuiva) ceva prin cap = a-i trece (cuiva) ceva prin minte, a-i trăsni, a-i năzări. Ești un cheag zbîrcit, mai ca și mine, și iată ce-ți urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127.