urât definitie

45 definiții pentru urât

URẤT, -Ă, (I) urâți, -te, adj., (II) adv., (III) s. n. I. Adj. 1. Care are o înfățișare neplăcută, care este lipsit de frumusețe, de armonie; p. ext. pocit, hâd, hidos. 2. Care displace, care provoacă repulsie din punct de vedere moral. ♦ (Despre comportare, fapte) Contrar moralei, dreptății, bunei-cuviințe; necuviincios; imoral; reprobabil. ♦ Neplăcut; grav. 3. (Despre vreme) Posomorât, ploios, friguros. II. Adv. într-un mod neplăcut, nepotrivit; imoral. ◊ Expr. A se uita urât la cineva = a privi cu dușmănie pe cineva. III. S. n. 1. Stare sufletească apăsătoare provocată de teamă, de singurătate, de lipsă de ocupație, de viață banală etc.; plictiseală; indispoziție. ◊ Loc. prep. De urâtul cuiva (sau a ceva) = din cauza plictiselii sau aversiunii (provocate de cineva sau de ceva). ◊ Expr. A-i fi (cuiva) urât = a) a se teme (în singurătate); b) a se plictisi. A-și face de urât = a se distra, a-și alunga plictiseala. A ține cuiva de urât = a sta în compania cuiva (pentru a nu se plictisi). 2. Dezgust, aversiune față de cineva sau de ceva. – V. urî.
URÎ́, urăsc, vb. IV. 1. Tranz. A purta cuiva un sentiment de dușmănie, a manifesta aversiune față de cineva sau de ceva. 2. Refl. impers. (Construit cu dativul) A se plictisi, a se sătura de ceva sau de cineva. ◊ Expr. A i se urî cu viața = a nu mai dori să trăiască. – Lat. *horrire (= horrere, horrescere).
URẤT, -Ă, (I) urâți, -te, adj., (II) adv., (III) s. n. I. Adj. 1. Care are o înfățișare neplăcută, care este lipsit de frumusețe, de armonie: p. ext. pocit, hâd, hidos. 2. Care displace, care trezește repulsie (morală); urâcios, nesuferit. ♦ (Despre comportare, fapte) Contrar moralei, dreptății, bunei-cuviințe; necuviincios; imoral; reprobabil. ♦ Neplăcut; grav. 3. (Despre timp) Posomorât, ploios, friguros, II. Adv. Într-un mod neplăcut, nepotrivit, imoral. ◊ Expr. A se uita urât la cineva = a privi cu dușmănie pe cineva. III. S. n. 1. Stare sufletească apăsătoare provocată de teamă, de singurătate, de lipsă de ocupație, de viață banală etc.; plictiseală; indispoziție. ◊ Loc. prep. De urâtul cuiva (sau a ceva) = din cauza plictiselii sau aversiunii (provocate de cineva sau de ceva). ◊ Expr. A-i fi (cuiva) urât = a) a se teme (în singurătate); b) a se plictisi. A-și face de urât = a se distra, a-și alunga plictiseala. A ține cuiva de urât = a sta în compania cuiva (pentru a nu se plictisi). 2. Dezgust, aversiune față de cineva sau de ceva. – V. urî.
URÎ, urăsc, vb. IV. 1. Tranz. A avea un puternic sentiment de antipatie, de dușmănie împotriva cuiva sau a ceva; a nu putea suferi pe cineva sau ceva. 2. Refl. impers. (Construit cu dativul) A se plictisi, a se sătura de ceva sau de cineva. ◊ Expr. A i se urî cu viața = a nu mai dori să trăiască. – Lat. *horrire (= horrere, horrescere).
URÎ́, urăsc, vb. IV. 1. Tranz. A avea un sentiment puternic de antipatie sau de dușmănie împotriva cuiva sau a ceva; a nu putea suporta pe cineva sau ceva. Dacă mai înainte îl privea pe Stamati c-un suveran dispreț, acum ajunsese să-l urască, înverșunată. BART, E. 240. Romînul știe încă a se bate Și urăște viața fără libertate. BOLINTINEANU, O. 11. ◊ Absol. Dacă voi uita tot ce-am îndurat, Nu voi mai urî niciodată. JEBELEANU, C. 9. Mă simt tot omul de-altădată; Iubesc pe loc, urăsc îndată. MACEDONSKI, O. I. 56. ◊ Refl. (Rar) Am pierdut dulcea mea pace Și eu însumi m-am urît. HELIADE, O. I 70. ♦ Refl. reciproc. (Regional) A strica prietenia cu cineva, a se certa, a o rupe cu cineva. Ci pune capu-n pămînt, C-or gîndi că ne-am urît. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 67. 2. Refl. (În expr.) A i se urî cuiva (cu sau de ceva) sau a i se urî cuiva să... = a se plictisi de cineva, a se sătura de ceva, a nu mai simți nici o plăcere pentru cineva sau pentru ceva. Mîndruțo, pentru ce plîngi, dragă? Ți s-a urît de casa mea? IOSIF, T. 246. Avea gînduri pline de farmec, cu care nu i s-ar fi urît de a sta o veșnicie. VLAHUȚĂ, O. A. I 117. Ziceau că li se urîse șezînd tot singurele. ISPIRESCU, L. 8. După cîtăva vreme, simțindu-se iar în puteri, a-nceput a i se urî să stea serile singur. CARAGIALE, O. III 77. A i se fi urît (cuiva) cu binele v. bine2 (1). A i se fi urît (cuiva) cu viața sau (tranz., regional) a-și urî zilele = a se sătura de viață. Ți s-a urît cu viața? SAHIA, N. 75. Doamne, moșule... se vede că ți-ai urît zilele. CREANGĂ, P. 82.
URÎ́T3, -Ă, urîți, -te, adj. 1. Care displace din cauza înfățișării neplăcute, a lipsei de armonie a liniilor, a mișcărilor. Cuviosul Stratonic nu era om urît. HOGAȘ, DR. II 7. Azi poteca e urîtă. COȘBUC, P. I 259. Să-i fi zis toată lumea că-i urît și obraznic, ea ținea una și bună. CREANGĂ, P. 76. Sosește o babă despletită și urîtă. ȘEZ. II 189. ◊ (În comparații care îi întăresc sensul) Că-i urîtă ca noaptea. HODOȘ, P. P. 179. ◊ (Substantivat) Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Cine-i urîtul ăsta, mamă? IOSIF, PATR. 14. ♦ Care nu prevestește nimic bun. Un nour urît, cu ploaie, ne tot urmărea. SADOVEANU, O. VII 327. 2. Care displace, care trezește repulsie, aversiune din punct de vedere moral; contrar bunei-cuviințe, necuviincios. Băiatul răspunse ferindu-și privirea în jos, ca și cum... ar fi făcut ceva urît. DUMITRIU, B. F. 101. Cele mai urîte zile de care și azi roșesc au fost acele în care... ședeam la pîndă, spionînd orice mișcare. BART, E. 228. ◊ Expr. (Despre persoane, lucruri, acțiuni) A-i fi urît cuiva = a deștepta sentimente neplăcute, a provoca dezgustul sau antipatia cuiva. Urît mi-a fost în viața mea omul viclean și lingău. CREANGĂ, A. 45. ♦ Neplăcut, grav. Există cîteva chestiuni urîte și grave. C. PETRESCU, C. V. 109. Sosesc... două vești destul de urîte. CARAGIALE, O. III 39. 3. (Despre timp sau unități de timp) Posomorît, fără soare, ploios, friguros. Vreme urîtă.
URÎ́T2 s. n. Stare sufletească neplăcută provocată de singurătate, de lipsă de ocupație etc.; plictiseală, indispoziție. Nu știu cum să-și mai găsească de lucru, ca să le treacă de urîtul așteptării. MACEDONSKI, O. III 5. Anevoie vremea trece, Cînd urîtul greu te-apasă. VLAHUȚĂ, O. A. 86. Primblarea, cetirea, muzica nu lăsa urîtul să se introducă în castelul său. NEGRUZZI, S. I 110. Cînd... nici fumul, nici ciubucul nu pot să-mi mai aline urîtul, atunci cat pe fereastră. RUSSO, O. 36. ◊ Expr. A-i fi cuiva urît = a se plictisi. Le țiuia urechile, de urît ce li era. CREANGĂ, P. 73. Tare mi-i urît aici... Nu știu ce să mă fac toată ziua. ALECSANDRI, T. I 183. A muri de urît = a se plictisi foarte tare. Muream de urît, n-aveam cu cine schimba o vorbă. VLAHUȚĂ, O. A. 470. D-ta poți să mîi astă-noapte și în păduri, nu cred că-i muri de urît. CREANGĂ, P. 127. Să nu mă lași multă vreme singur, sufletul meu, că mor de urît făr’ de mata. ALECSANDRI, T. I 75. A-i ține cuiva de urît = a face ca cineva să nu se plictisească; a ține tovărășie, a distra. Noi avem să rămînem uitați în lumea noastră, cu păsurile noastre să ne ție de urît. C. PETRESCU, A. R. 54. Gîndea el că va fi barim o slugă în curte, care să ție de urît mă-si în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. ◊ Loc. prep. De urîtul (cuiva sau a ceva) = a) din cauza plictiselii sau aversiunii provocate de cineva (sau de ceva). Nu cumva să se intîmple ca vreunui cititor scîrbit... de urîtul precuvîntării, să-i vină răul gînd de a lepăda cartea. ODOBESCU, S. III 11; b) (rar) de dorul cuiva. Lira spînzurată-n cui Cam de mult am părăsit-o De urîtul tău, iubito. TOPÎRCEANU, P. 239.
URÎ́T1 adv. Într-un mod neplăcut, nearmonios, dizgrațios, nepotrivit. A se purta urît. ▭ Bătrînul rîse urît, dezvelind gingii știrbe, cu dinți răzleți și negri. C. PETRESCU, A. 331. ◊ Expr. A se uita urît (la cineva) = a privi cu dușmănie (pe cineva). Se uita urît la el. DUMITRIU, N. 30. Să faci bunătate să nu te uiți urît la mine. VLAHUȚĂ, O. A. 113.
urât1 adj. m., pl. urâți; f. urấtă, pl. urấte
urất2 s. n.
urî́ (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urắsc, imperf. 3 sg. urá, perf. s. 1 sg. urấi, 1 pl. urấrăm, m.m.c.p. 3 sg. urấse, 3 pl. urấseră; conj. prez. 3 să uráscă; ger. urấnd; part. urất
urât s. n.
urî́ vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urăsc, imperf. 3 sg. urá; conj. prez. 3 sg. și pl. uráscă
URÂT adj. v. grav, greu, malign, periculos, primejdios, serios.
URÂT adj., s. 1. adj. (arg.) nasol. (Ce fată ~!) 2. adj. diform, hidos, hâd, monstruos, pocit, respingător, schimonosit, slut, strâmb, (pop. și fam.) bocciu, scălâmb, scălâmbăiat, (reg.) pâcleș, (Mold.) balcâz, (Mold. și Transilv.) pogan, (înv.) grozav, (fam.) șui. (O ființă ~.) 3. adj. deformat, desfigurat, pocit, schimonosit, slut, sluțit, strâmb, strâmbat, urâțit, (reg.) stropșit, zgâmboit, (Mold.) șonțit. (O față ~ din cauza...) 4. adj. v. inestetic. 5. adj. v. înnorat. 6. adj. v. mizerabil. 7. adj. v. nefavorabil. 8. adj. v. neplăcut. 9. adj. defavorabil, nefavorabil, neplăcut, prost, rău. (A făcut o impresie ~.) 10. adj. v. condamnabil. 11. s. v. plictiseală.
URÂT s. v. aversiune, dezgust, greață, îngrețoșare, oroare, repulsie, scârbă, silă.
URÎ vb. 1. v. dușmăni. 2. v. plictisi.
Urât ≠ arătos, chipeș, drag, frumos
A (se) urî ≠ a (se) îndrăgi, a (se) iubi
urî (-rắsc, -ît), vb.1. A dușmăni, a antipatiza puternic. – 2. (Refl.) A se plictisi, a se sătura de cineva sau de ceva. – Mr. urăscu, urîre. Lat. hŏrrescĕre, vulg. *hŏrrῑre (Pușcariu 1823; Densusianu, GS, II, 21; REW 4185), cf. alb. uren (Phlippide, II, 644). – Der. ură, s. f. (dușmănie, aversiune; plantă, Gymnadenia conopea); urîcios (var. uricios), adj. (antipatic, nesuferit; ursuz, arțăgos); urîciune (var. uriciune, Mold. urăciune), s. f. (înv., ură, aversiune; plictiseală, urît; stîrpitură, avorton; hidoșenie); urît, adj. (desfigurat, oribil, hidos; repugnant, josnic); urîtor, adj. (care urăște); urîți, vb. (a sluți); urîțenie, s. f. (hidoșenie). Din rom. provine rut. urytnyi „urît” (Candrea, Elemente, 409).
URÂT3 ~ (~ți, ~te) 1) și substantival Care este neplăcut la înfățișare; lipsit de frumusețe și armonie. ◊ ~ de mama focului nespus de urât. 2) Care este contrar bunei-cuviințe; necuviincios. Maniere ~te. 3) (despre vreme sau despre fenomene atmosferice) Care nu este prielnic; nefavorabil. /v. a (se) urî
URÂT2 n. 1) Stare a omului care se plictisește; depresiune sufletească ușoară (cauzată de lipsa interesului); plictiseală. ◊ A muri de ~ a se plictisi grozav. A-i ține cuiva de ~ a face tot posibilul pentru a ridica dispoziția cuiva; a distra pe cineva. 2) Ceea ce întruchipează lipsa frumuseții și a armoniei. /v. a (se) urî
URÂT1 adv. Într-un mod neplăcut; displăcut. ◊ A se uita ~ la cineva a privi pe cineva cu dușmănie. /v. a (se) urî
A URÎ́ urăsc tranz. (persoane, stări de lucruri etc.) A trata cu ură; a nu putea suferi (din aversiune sau din dușmănie). ◊ ~ de moarte a dușmăni cumplit. /<lat. horrire
A SE URÎ́ mă urăsc intranz. 1) A se afla în relații de dușmănie (cu cineva). 2) (construit cu dativul) A se plictisi foarte tare. ◊ A i ~ cu viața a nu mai dori să trăiască. /<lat. horrire
urî v. 1. a voi cuiva răul: a urî pe dușmanii săi; 2. a avea antipatie pentru a urî minciuna; 3. a simți urîtul, a se plictisi: i se urăște singur. [Lat. HORRESCERE].
urît a. 1. rău conformat, neplăcut la vedere: om urît; 2. neplăcut: vreme urîtă; 3. contrar bunei cuviințe: fapte urîte; 4. fig. odios: tiranul era urît poporului; 5. insuportabil: mi-e urît. [Urît e participiul dela urî: nefrumosul se confundă cu neiubitul, cu nesimpaticul]. ║ n. 1. fapta de a urî: a face cuiva de urît; 2. ceea ce este urît; 3. fig. plictiseală: îl mănâncă urîtul Cr.
urắsc, a -î́ și (vechĭ) urésc, a v. tr. (lat. horresco, -éscere, mă zbîrlesc, mă înfior; horridus, zbîrlit. V. oribil, urdoare. Cp. cu sturăsc). Nu ĭubesc, îmĭ displace, mĭ-e antipatic: a-ĭ uri pe mincinoșĭ, a urî mincĭuna. A ți se urî, a te plictisi: era așa de fericit, în cît i se urîse cu binele. V. ghimpos.
urî́t și (vechĭ) urít, -ă adj. (part. d. urăsc. D. rom. vine rut. urýinyi). Lipsit de frumuseță, care nu place ochilor, urechilor saŭ nasuluĭ: femeĭe, față, casă, țară urîtă; cîntec, miros urît. Posomorît, ploĭos: timp urît. Antipatic, neĭubit: urît de toțĭ. Reprobabil, nedemn: fapte urîte. A-țĭ fi urît, a te plictisi: mĭ-e urît nelucrînd. S. n. fără pl. Plictiseală: mor de urît nelucrînd. Vechĭ. Ură. Adv. În mod urît: a scrie urît.
URÎ vb. 1. a (se) dușmăni, a (se) vrăjmăși, (pop.) a (se) îndușmăni, (înv. și reg.) a (se) pizmui, (înv.) a (se) gilălui, a (se) împerechea, a (se) nenăvidi, a (se) pizmi, a (se) urgisi. (Vecinii se ~ de moarte.) 2. a se plictisi, a se sătura, (rar) a se anosti, (Mold. și Bucov.) a se lehămeti, (înv. și fam.) a se sastisi, (înv.) a se stenahorisi, a se supăra, (fig.) a i se acri. (I s-a ~ de moarte să stea în casă.)
urît adj. v. GRAV. GREU. MALIGN. PERICULOS. PRIMEJDIOS. SERIOS.
urît s. v. AVERSIUNE. DEZGUST. GREAȚĂ. ÎNGREȚOȘARE. OROARE. REPULSIE. SCÎRBĂ. SILĂ.
URÎT adj., s. 1. adj. (arg.) nasol. (Ce fată ~!) 2. adj. diform, hidos, hîd, monstruos, pocit, respingător, schimonosit, slut, strîmb, (pop. și fam.) bocciu, scălîmb, scălîmbăiat, (reg.) pîcleș, (Mold.) balcîz, (Mold. și Transilv.) pogan, (înv.) grozav, (fam.) șui. (O ființă ~.) 3. adj. deformat, desfigurat, pocit, schimonosit, slut, sluțit, strîmb, strîmbat, urîțit, (reg.) stropșit, zgîmboit, (Mold.) șonțit. (O față ~ din cauza...) 4. adj. inestetic. (Un aspect ~.) 5. adj. închis, înnegurat, înnorat, întunecat, întunecos, mohorît, neguros, noros, pîclos, plumbuit, plumburiu, posomorît, (înv.) ponegrit. (Un cer ~ de noiembrie.) 6. adj. mizerabil, păcătos, rău, ticălos. (Era o noapte ~ de toamnă.) 7. adj. defavorabil, nefavorabil, nepotrivit, neprielnic, prost, rău, (înv. și pop.) nepriincios, (înv.) nepriitor. (Întrecerea a avut loc pe o vreme ~.) 8. adj. dezagreabil, dezgustător, displăcut, dizgrațios, grețos, greu, infect, împuțit, neplăcut, nesuferit, puturos, rău, respingător, scîrbos, rău-mirositor, (livr.) fetid, miasmatic, pestilențial, repugnant, repulsiv, (înv. și pop.) scîrnav, (înv.) scîrbavnic, scîrbelnic. (Un miros ~.) 9. adj. defavorabil, nefavorabil, neplăcut, prost, rău. (A făcut o ~ impresie.) 10. adj. blamabil, condamnabil, criticabil, neîngăduit, neonorabil, nepermis, regretabil, reprobabil, rușinos, vinovat, (livr.) reprehensibil, (înv.) ocarnic, ocărîtor, rușinător. (O faptă ~.) 11. s. plictiseală, (rar) anosteală, (pop. și fam.) lehamite, (reg.) zălezeală, (înv. și fam.) plictis, sastisire, (înv.) plicsis, stenahorie. (Simțea un ~ de moarte.)
BELLA MATRIBUS DETESTATA (lat.) războaiele (sunt) urâte de mame – Horațiu, „Ode”, I, 1, 24-25.
ODI PROFANUM VULGUS (lat.) urăsc mulțimea ignorantă – Horațiu, „Ode,” III, 1, 4. Poetul ține ca opera sa să fie apreciată numai de cunoscători. Cuvintele au căpătat un sens ironic, desemnând infatuarea scriitorilor care cred că este înjositor pentru ei să fie înțeleși de oricine.
PERSICOS ODI, PUER, APPARATUS (lat.) urăsc, copile, luxul persan – Horațiu, „Ode”, I, 38, 1. Viața simplă și austeră în mijlocul naturii este, spune poetul, singura care îl face pe om fericit.
URÎT adj. luat ca prenume 1. Urîtu, munt. (Viciu 35); (Sd XIX 82); -l, Popa (Ard I 137); Urîtescul 1604 (Glos); Urătu, dobr. (RI XI 211). 2. Din plural: Urîții s. (Glos); Urițescu, ard. (Nif). 3. Prenume feminine: Urîta, munt. (P Bor 97); mold. (P14; 16 A I 209; Sd XVI, XXI, XXII); – soră cu Romîna (Sd XI 93); – soră cu Antonia (ib. 257); Urita (Glos). 4. Orăta 1600 (C Neamț II 3). 5. Compus: Urîtalisa [veta] (17 A II. Nume de exorcism.
a face urât expr. 1. a se comporta ca un nebun, a da semne de sminteală. 2. a face scandal.
a i se urî cu binele expr. a acționa în dezacord cu interesele personale.
a ține de urât (cuiva) expr. a însoți sau a sta cu cineva, pentru ca acesta să nu se plicitisească; a ține companie (cuiva).
a-și face de urât expr. a avea un comportament supărător.
FEMEIE URÂTĂ acioală, bâhliță, bufniță, cartoafă, cotoarbă, matracucă, ornitorinc, otravă, paceaură.
PROSTITUATĂ URÂTĂ ȘI BEȚIVĂ caracudă, căzătură, coldană.
URÂT (d. oameni) bocciu, cealapa, fățos, mutră de-împins vagoane, nasol, nașparliu.
urât, urâți s. m. (intl.) polițist.

urât dex

Intrare: urî
urî verb grupa a IV-a conjugarea a VII-a
Intrare: Urât
Urât
Intrare: urât (adj.)
urât 1 adj. adjectiv
Intrare: urât (adv.)
urât 3 adv.
Intrare: urât (plictiseală)
urât 2 s.n. substantiv neutru (numai) singular