URÎ́, urăsc, vb. IV. 1. Tranz. A purta cuiva un sentiment de dușmănie, a manifesta aversiune față de cineva sau de ceva. 2. Refl. impers. (Construit cu dativul) A se plictisi, a se sătura de ceva sau de cineva. ◊ Expr. A i se urî cu viața = a nu mai dori să trăiască. – Lat. *horrire (= horrere, horrescere).

URÎ, urăsc, vb. IV. 1. Tranz. A avea un puternic sentiment de antipatie, de dușmănie împotriva cuiva sau a ceva; a nu putea suferi pe cineva sau ceva. 2. Refl. impers. (Construit cu dativul) A se plictisi, a se sătura de ceva sau de cineva. ◊ Expr. A i se urî cu viața = a nu mai dori să trăiască. – Lat. *horrire (= horrere, horrescere).

URÎ́, urăsc, vb. IV. 1. Tranz. A avea un sentiment puternic de antipatie sau de dușmănie împotriva cuiva sau a ceva; a nu putea suporta pe cineva sau ceva. Dacă mai înainte îl privea pe Stamati c-un suveran dispreț, acum ajunsese să-l urască, înverșunată. BART, E. 240. Romînul știe încă a se bate Și urăște viața fără libertate. BOLINTINEANU, O. 11. ◊ Absol. Dacă voi uita tot ce-am îndurat, Nu voi mai urî niciodată. JEBELEANU, C. 9. Mă simt tot omul de-altădată; Iubesc pe loc, urăsc îndată. MACEDONSKI, O. I. 56. ◊ Refl. (Rar) Am pierdut dulcea mea pace Și eu însumi m-am urît. HELIADE, O. I 70. ♦ Refl. reciproc. (Regional) A strica prietenia cu cineva, a se certa, a o rupe cu cineva. Ci pune capu-n pămînt, C-or gîndi că ne-am urît. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 67. 2. Refl. (În expr.) A i se urî cuiva (cu sau de ceva) sau a i se urî cuiva să... = a se plictisi de cineva, a se sătura de ceva, a nu mai simți nici o plăcere pentru cineva sau pentru ceva. Mîndruțo, pentru ce plîngi, dragă? Ți s-a urît de casa mea? IOSIF, T. 246. Avea gînduri pline de farmec, cu care nu i s-ar fi urît de a sta o veșnicie. VLAHUȚĂ, O. A. I 117. Ziceau că li se urîse șezînd tot singurele. ISPIRESCU, L. 8. După cîtăva vreme, simțindu-se iar în puteri, a-nceput a i se urî să stea serile singur. CARAGIALE, O. III 77. A i se fi urît (cuiva) cu binele v. bine2 (1). A i se fi urît (cuiva) cu viața sau (tranz., regional) a-și urî zilele = a se sătura de viață. Ți s-a urît cu viața? SAHIA, N. 75. Doamne, moșule... se vede că ți-ai urît zilele. CREANGĂ, P. 82.

urî́ (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urắsc, imperf. 3 sg. urá, perf. s. 1 sg. urấi, 1 pl. urấrăm, m.m.c.p. 3 sg. urấse, 3 pl. urấseră; conj. prez. 3 să uráscă; ger. urấnd; part. urất

urî́ vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urăsc, imperf. 3 sg. urá; conj. prez. 3 sg. și pl. uráscă

URÎ vb. 1. v. dușmăni. 2. v. plictisi.

A (se) urî ≠ a (se) îndrăgi, a (se) iubi

urî (-rắsc, -ît), vb. – 1. A dușmăni, a antipatiza puternic. – 2. (Refl.) A se plictisi, a se sătura de cineva sau de ceva. – Mr. urăscu, urîre. Lat. hŏrrescĕre, vulg. *hŏrrῑre (Pușcariu 1823; Densusianu, GS, II, 21; REW 4185), cf. alb. uren (Phlippide, II, 644). – Der. ură, s. f. (dușmănie, aversiune; plantă, Gymnadenia conopea); urîcios (var. uricios), adj. (antipatic, nesuferit; ursuz, arțăgos); urîciune (var. uriciune, Mold. urăciune), s. f. (înv., ură, aversiune; plictiseală, urît; stîrpitură, avorton; hidoșenie); urît, adj. (desfigurat, oribil, hidos; repugnant, josnic); urîtor, adj. (care urăște); urîți, vb. (a sluți); urîțenie, s. f. (hidoșenie). Din rom. provine rut. urytnyi „urît” (Candrea, Elemente, 409).

A URÎ́ urăsc tranz. (persoane, stări de lucruri etc.) A trata cu ură; a nu putea suferi (din aversiune sau din dușmănie). ◊ ~ de moarte a dușmăni cumplit. /<lat. horrire

A SE URÎ́ mă urăsc intranz. 1) A se afla în relații de dușmănie (cu cineva). 2) (construit cu dativul) A se plictisi foarte tare. ◊ A i ~ cu viața a nu mai dori să trăiască. /<lat. horrire

urî v. 1. a voi cuiva răul: a urî pe dușmanii săi; 2. a avea antipatie pentru a urî minciuna; 3. a simți urîtul, a se plictisi: i se urăște singur. [Lat. HORRESCERE].

urắsc, a -î́ și (vechĭ) urésc, a -í v. tr. (lat. horresco, -éscere, mă zbîrlesc, mă înfior; horridus, zbîrlit. V. oribil, urdoare. Cp. cu sturăsc). Nu ĭubesc, îmĭ displace, mĭ-e antipatic: a-ĭ uri pe mincinoșĭ, a urî mincĭuna. A ți se urî, a te plictisi: era așa de fericit, în cît i se urîse cu binele. V. ghimpos.

URÎ vb. 1. a (se) dușmăni, a (se) vrăjmăși, (pop.) a (se) îndușmăni, (înv. și reg.) a (se) pizmui, (înv.) a (se) gilălui, a (se) împerechea, a (se) nenăvidi, a (se) pizmi, a (se) urgisi. (Vecinii se ~ de moarte.) 2. a se plictisi, a se sătura, (rar) a se anosti, (Mold. și Bucov.) a se lehămeti, (înv. și fam.) a se sastisi, (înv.) a se stenahorisi, a se supăra, (fig.) a i se acri. (I s-a ~ de moarte să stea în casă.)

BELLA MATRIBUS DETESTATA (lat.) războaiele (sunt) urâte de mame – Horațiu, „Ode”, I, 1, 24-25.

ODI PROFANUM VULGUS (lat.) urăsc mulțimea ignorantă – Horațiu, „Ode,” III, 1, 4. Poetul ține ca opera sa să fie apreciată numai de cunoscători. Cuvintele au căpătat un sens ironic, desemnând infatuarea scriitorilor care cred că este înjositor pentru ei să fie înțeleși de oricine.

PERSICOS ODI, PUER, APPARATUS (lat.) urăsc, copile, luxul persan – Horațiu, „Ode”, I, 38, 1. Viața simplă și austeră în mijlocul naturii este, spune poetul, singura care îl face pe om fericit.

a i se urî cu binele expr. a acționa în dezacord cu interesele personale.