URÎCIÚNE, urîciuni, s. f. 1. Ființă urîtă (din punct de vedere fizic); monstru, pocitanie, pocitură. Ai ajuns... urîciunea pămîntului. TEODORESCU, P. P. 108. (Și în forma uriciune) Cînd veți vedea uriciunea pustiirii stînd la locul unde nu se cade să steie, să știți că aproape este sfîrșitul. CREANGĂ, A. 137. Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget. EMINESCU, O. I 150. 2. (Învechit și regional) Faptul de a urî, dușmănie, dispreț; dezgust, aversiune. De ce, domnilor critici, atîta urîciune? ALEXANDRESCU, M. 257. Unde e dragoste multă E și urîciune multă. PANN, P. V. II 133. Așa să potolești... ceața, urîciunile, dușmăniile. PĂSCULESCU, L. P. 124. – Variante: uriciúne, urăciune (ȘEZ. I 250) s. f.
uricĭúne f. (d. urît). Defectu de a fi urît (la față): uricĭunea luĭ Voltaire. Defectu de a fi odios: uricĭunea uneĭ fapte. Ființă urîtă: cine e uricĭunea asta? – Rar urîcĭune (vest). V. cĭumă, holéră.