umilit definitie

2 intrări

21 definiții pentru umilit

UMILÍ, umilesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) pune într-o situație de inferioritate (neîndreptățită); a (se) înjosi. 2. Refl. A adopta o atitudine de supunere, de smerenie față de cineva sau de ceva. – Din sl. umiliți. Cf. umil.
UMILÍT, -Ă, umiliți, -te, adj. 1. Cu atitudine supusă, smerită, plecată; care exprimă umilință; umil. ♦ Rușinat. 2. Care este plin de umilințe, de jigniri, de lipsuri. ♦ (Substantivat) Om care duce o viață mizeră, care suportă jigniri, lipsuri. 3. (Rar) Simplu, modest, neînsemnat; sărac (2). – V. umili.
UMILÍ, umilesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) pune într-o situație de inferioritate (neîndreptățită); a (se) înjosi. 2. Refl. A adopta o atitudine de supunere, de smerenie față de cineva sau de ceva. – Din sl. umiliti. Cf. umil.
UMILÍT, -Ă, umiliți, -te, adj. 1. Cu atitudine supusă, smerită, plecată; care exprimă umilință; umil. ♦ Rușinat. 2. Care este plin de umilințe, de jigniri, de lipsuri. ♦ (Substantivat) Om care duce o viață mizeră, care suportă jigniri, lipsuri. 3. (Rar) Simplu, modest, neînsemnat; sărac (2). – V. umili.
UMILÁ vb. I v. umili.
UMILÍ, umilesc, vb. IV. 1. Tranz. A face pe cineva să se simtă umil, punîndu-l într-o situație de inferioritate nemeritată, înjosindu-l, jignindu-l. Ai plecat la începutul iernii în împrejurări care te-au umilit și te-au făcut să suferi. PAS, Z. I 273. Cine nu-l știe? și copilul din leagăn îi aude numele cu blăstăm! căci ne-a sărăcit și ne-a umilit! Ne-a bătut și ne-a sîngerat! SADOVEANU, O. VII 62. Tu ai dreptul a schimba-n mormînturi Pentru neatîrnare, oameni și pămînturi, Dar nu ai p-acela ca să-i umilești. BOLINTINEANU, O. 58. Cît mă umilise de tare! Cum îmi căzuse trufia. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ Absol. Fig. Munții Moldovei... nu umilesc, nu înfiorează prin măreția sălbatică a Alpilor. GANE, N. I 56. 2. Refl. A adopta o atitudine umilă; a se înjosi. V-a fost frig și v-a fost foame, însă nu v-ați umilit. MACEDONSKI, O. I 96. Își ceru iertare de la toți, umilindu-se. NEGRUZZI, S. I 159. ♦ (Învechit) A adopta o atitudine smerită în fața divinității. Popa slujbele-i citea, De moarte mi-l pregătea, Codrenaș se umilea Și popii gemînd zicea. ALECSANDRI, P. P. 90. 3. Refl. (Învechit și popular) A se îndura, a se înduioșa, a se milostivi. Și de la inimă vă umiliți Ca să-i blagosloviți. SEVASTOS, N. 178. Să n-ai pe nimeni a se umili Ca să-ți tragă clopot sau a te jeli. PANN, P. V. I 126. – Variantă: (învechit) umilá, umilez (NEGRUZZI, S. I 104), vb. I.
UMILÍT, -Ă, umiliți, -te, adj. 1. Care are sau adoptă o atitudine smerită, supusă, plecată; care exprimă umilință; umil. Întoarse capul și spuse un cuvînt servului care sta umilit și trențăros pe gloaba lui. SADOVEANU, O. VII 82. Se puse la poartă cu chip umilit și smerit. ISPIRESCU, L. 308. Poporul jos, pe vale, umilit îngenunchează. ALECSANDRI, P. I 34. ♦ Care are sentimentul, conștiința inferiorității sale; rușinat. Mă simțeam aproape umilit in salopeta mea, mult prea nouă. BARANGA, I. 160. Și se făcu un rîs de mila lor în toată nunta, încît plecară umilite în cămările lor. ISPIRESCU, L. 40. De m-ar fi izgonit de la casă, ca pe un străin, tot n-aș fi rămas așa de umilit în fața ei ca atunci cînd m-a luat cu binișorul. CREANGĂ, A. 70. Eram prea umilit și n-am putut astăzi să-ți mărturisesc prin grai toată recunoștința mea. GHICA, A. 628. 2. Care e plin de umilințe, de mizerii. Parcă-și vedea viața trudită din trecut... viața umilită de muncitor obijduit. MIRONESCU, S. A. 37. ♦ (Substantivat) Om care duce o viață mizeră, care suportă jigniri, batjocuri. Scriitorii ruși făcuseră loc larg în operele lor umiliților și ofensaților vieții. SADOVEANU, E. 255. De mult plîng umiliții-n umbră Cu umeri gîrbovi de povară... Durerea lor înfricoșată În inimă tu mi-o coboară. GOGA, P. 7. Și nu rareori am văzut pe bietul umilit ștergîndu-și lacrimile cu dosul mîinii. DEMETRESCU, O. 117. 3. Simplu, modest, neînsemnat; sărac. Patrimoniul de progres a fost din domeniul spiritului, și el a fost în cea mai mare parte opera acestor umiliți slujitori ai artei care s-au dezrobit de lut și s-au ridicat deasupra mizeriei. SADOVEANU, E. 62. Celălalt [om], mai umilit, nu părea decît umbra celui luminat. EMINESCU, N. 16. ◊ Fig. În cotlon cîteva străchini, niște zdrențe la pămînt; În ungher, mai după ușă, umilite stau alături, Fără rost, o cofă veche și cotorul unei mături. NECULUȚĂ, Ț. D. 114. Dar pentru ce orașul, atît de strălucit, Acum între orașe e cel mai umilit? ALEXANDRESCU, P. A. 149. ◊ (Substantivat) [Refugiații] s-au oploșit prin gospodării... ca niște umiliți ce erau. SADOVEANU, P. M. 9.
umilí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. umilésc, imperf. 3 sg. umileá; conj. prez. 3 să umileáscă
umilí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. umilésc, imperf. 3 sg. umileá; conj. prez. 3 sg. și pl. umileáscă
UMILÍ vb. 1. v. ploconi. 2. v. înjosi. 3. v. degrada. 4. a se smeri. 5. a se pleca, a se smeri, a se supune. (Se ~ în fața divinității.)
UMILÍT adj. 1. v. înjosit. 2. v. supus.
umilí (-lésc, -ít), vb.1. (Refl.) A se căi, a avea o atitudine smerită, a se comporta creștinește. – 2. A se înjosi. – Var. înv. omili. Sl. umiliti sę „a se căi” (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 196; Tiktin). În sensul al doilea, care pare modern, trebuie să fi influențat fr. humilier. Der. propusă de Scriban, din sl. umaliti „a micșora”, nu pare probabilă. – Der. umilenie, s. f. (căință, mustrare de cuget), înv.; umilință, s. f. (înv., devoțiune, pietate; smerenie); umil, adj. (modest, smerit), din lat. humilis (sec. XIX), asociat cuvintelor precedente; umilitor, adj. (înjositor).
A UMILÍ ~ésc tranz. A face să se umilească. /<sl. umiliti
A SE UMILÍ mă ~ésc intranz. 1) A se pune în mod voit într-o situație de inferioritate față de cineva (pentru a-și atinge anumite scopuri); a deveni umil; a se înjosi. 2) A adopta în mod voit o atitudine de inferioritate față de cineva sau de ceva. /<sl. umiliti
UMILÍT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A UMILI și A SE UMILI. 2) și substantival Care duce o viață umilă, plină de lipsuri. /v. a (se) umili.
umilì v. 1. a face umil, a înjosi; 2. a se pleca. [Slav. UMILITI, a măngăia (refl.: a se căi);, sensul 1 după fr. humilier].
umilit a. înjosit, plecat.
*umilésc v. tr. (vsl. u-maliti, a micșora, d. malŭ, mic, confundat cu u-militi, a mîngîĭa, d. milŭ, vrednic de milă. V. domolésc). Înjosesc, fac să se simtă inferior: triunfu luĭ l-a umilit. V. refl. Nu-mĭ place să mă umilesc în fața bogățiiĭ! – Și om- (Bibl. 1688).
umilít, -ă adj. Înjosit, silit să nu maĭ rîdice capu: un dușman umilit. Smerit. V. umil.
UMILI vb. 1. a se înjosi, a se ploconi, (înv.) a se micșora, a se smeri, (fam.) a se căciuli, (fig.) a se coborî. (De ce vă ~ în fața lui?) 2. a înjosi, (înv.) a micșora, a rușina, a smeri, (înv. fig.) a mortifica. (De ce îl ~ în acest hal?) 3. a (se) degrada, a (se) dezonora, a (se) înjosi, (fig.) a (se) coborî, a (se) scoborî. (Munca nu te ~.) 4. a se smeri, (înv.) a se mici, a se micșora, a se milcui, a se molcomi. (Te-ai ~ destul.) 5. a se pleca, a se smeri, a se supune. (Se ~ în fața divinității.)
UMILIT adj. 1. degradat, înjosit, (rar) scăzut, (înv. și reg.) rușinat. (Om ~.) 2. plecat, smerit, supus, umil, (livr.) obsecvios, (înv.) smernic, suplecat. (O atitudine, o privire ~.)

umilit dex

Intrare: umili
umili verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
umila verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: umilit
umilit adjectiv