UMILÍ, umilesc,
vb. IV.
1. Tranz. și
refl. A (se) pune într-o situație de inferioritate (neîndreptățită); a (se) înjosi.
2. Refl. A adopta o atitudine de supunere, de smerenie față de cineva sau de ceva. – Din
sl. umiliți.
Cf. umil. UMILÍ, umilesc,
vb. IV.
1. Tranz. și
refl. A (se) pune într-o situație de inferioritate (neîndreptățită); a (se) înjosi.
2. Refl. A adopta o atitudine de supunere, de smerenie față de cineva sau de ceva. – Din
sl. umiliti. Cf. umil. UMILÍ, umilesc,
vb. IV.
1. Tranz. A face pe cineva să se simtă umil, punîndu-l într-o situație de inferioritate nemeritată, înjosindu-l, jignindu-l. Ai plecat la începutul iernii în împrejurări care te-au umilit și te-au făcut să suferi. PAS, Z. I 273. Cine nu-l știe? și copilul din leagăn îi aude numele cu blăstăm! căci ne-a sărăcit și ne-a umilit! Ne-a bătut și ne-a sîngerat! SADOVEANU, O. VII 62. Tu ai dreptul a schimba-n mormînturi Pentru neatîrnare, oameni și pămînturi, Dar nu ai p-acela ca să-i umilești. BOLINTINEANU, O. 58. Cît mă umilise de tare! Cum îmi căzuse trufia. NEGRUZZI, S. I 6. ◊
Absol. Fig. Munții Moldovei... nu umilesc, nu înfiorează prin măreția sălbatică a Alpilor. GANE, N. I 56.
2. Refl. A adopta o atitudine umilă; a se înjosi. V-a fost frig și v-a fost foame, însă nu v-ați umilit. MACEDONSKI, O. I 96. Își ceru iertare de la toți, umilindu-se. NEGRUZZI, S. I 159. ♦ (Învechit) A adopta o atitudine smerită în fața divinității. Popa slujbele-i citea, De moarte mi-l pregătea, Codrenaș se umilea Și popii gemînd zicea. ALECSANDRI, P. P. 90.
3. Refl. (Învechit și popular) A se îndura, a se înduioșa, a se milostivi. Și de la inimă vă umiliți Ca să-i blagosloviți. SEVASTOS, N. 178. Să n-ai pe nimeni a se umili Ca să-ți tragă clopot sau a te jeli. PANN, P. V. I 126. – Variantă: (învechit)
umilá, umilez (NEGRUZZI, S. I 104),
vb. I.
umilí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. umilésc,
imperf. 3
sg. umileá;
conj. prez. 3 să umileáscă
umilí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. umilésc, imperf. 3 sg. umileá; conj. prez. 3 sg. și pl. umileáscă UMILÍ vb. 1. v. ploconi. 2. v. înjosi. 3. v. degrada. 4. a se smeri. 5. a se pleca, a se smeri, a se supune. (Se ~ în fața divinității.) umilí (-lésc, -ít), vb. –
1. (
Refl.) A se căi, a avea o atitudine smerită, a se comporta creștinește. –
2. A se înjosi. –
Var. înv. omili.
Sl. umiliti sę „a se căi” (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 196; Tiktin). În sensul al doilea, care pare modern, trebuie să fi influențat
fr. humilier.
Der. propusă de Scriban, din
sl. umaliti „a micșora”, nu pare probabilă. –
Der. umilenie,
s. f. (căință, mustrare de cuget),
înv.; umilință,
s. f. (
înv., devoțiune, pietate; smerenie); umil,
adj. (modest, smerit), din
lat. humilis (
sec. XIX), asociat cuvintelor precedente; umilitor,
adj. (înjositor).
A UMILÍ ~ésc tranz. A face să se umilească. /<sl. umiliti A SE UMILÍ mă ~ésc intranz. 1) A se pune în mod voit într-o situație de inferioritate față de cineva (pentru a-și atinge anumite scopuri); a deveni umil; a se înjosi. 2) A adopta în mod voit o atitudine de inferioritate față de cineva sau de ceva. /<sl. umiliti umilì v.
1. a face umil, a înjosi;
2. a se pleca. [Slav. UMILITI, a măngăia (refl.: a se căi);, sensul 1 după fr. humilier].
*umilésc v. tr. (vsl. u-maliti, a micșora, d. malŭ, mic, confundat cu u-militi, a mîngîĭa, d. milŭ, vrednic de milă. V.
domolésc). Înjosesc, fac să se simtă inferior: triunfu luĭ l-a umilit. V. refl. Nu-mĭ place să mă umilesc în fața bogățiiĭ! – Și
om- (Bibl. 1688).
UMILI vb. 1. a se înjosi, a se ploconi, (înv.) a se micșora, a se smeri, (fam.) a se căciuli, (fig.) a se coborî. (De ce vă ~ în fața lui?) 2. a înjosi, (înv.) a micșora, a rușina, a smeri, (înv. fig.) a mortifica. (De ce îl ~ în acest hal?) 3. a (se) degrada, a (se) dezonora, a (se) înjosi, (fig.) a (se) coborî, a (se) scoborî. (Munca nu te ~.) 4. a se smeri, (înv.) a se mici, a se micșora, a se milcui, a se molcomi. (Te-ai ~ destul.) 5. a se pleca, a se smeri, a se supune. (Se ~ în fața divinității.)