UMBLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, umblăreți, -e, adj. (Fam., depr. sau ir.) Căruia îi place să umble mult, să se plimbe (fără rost), să hoinărească. – Umbla + suf. -ăreț.

UMBLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, umblăreți, -e, adj. (Fam., depr. sau ir.; despre oameni) Căruia îi place să umble mult, să se plimbe (fără rost), să hoinărească. – Umbla + suf. -ăreț.

UMBLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, umblăreți, -e, adj. (De obicei ironic) Căruia îi place să umble mult, să se plimbe, să hoinărească. Nu-l încăpea lungul văilor, – de nebun și umblăreț ce era. VLAHUȚĂ, N. 123. ♦ (Substantivat, glumeț) Excursionist, turist. Spre deosebire de umblăreții cu tolbele doldora de merinde, localnicii nu aveau, s-ar fi părut, suflete de poeți. PAS, L. II 157.

umblăréț adj. m., pl. umblăréți; f. umblăreáță, pl. umblăréțe

umblăréț adj. m., pl. umblăréți; f. sg. umblăreáță, pl. umblăréțe

UMBLĂRÉȚ adj., s. v. plimbăreț.

UMBLĂREȚ adj., s. plimbăreț, (înv.) plimbătareț. (Mare ~ mai ești!)