ULUIÁLĂ, uluieli, s. f. Uluire. – Ului + suf. -eală.

ULUIÁLĂ, uluieli, s. f. Faptul de a ului; starea omului uluit, uimit; uluire. Zăpăceală, buimăceală. – Ului + suf. -eală.

ULUIÁLĂ, uluieli, s. f. Faptul de a (se) ului; zăpăceală, buimăceală. Nici nu se dezmeticise bine din uluiala somnului... și dete fuga în unghiul grădinii cel despre răsărit. ISPIRESCU, L. 235.

uluiálă s. f., g.-d. art. uluiélii; pl. uluiéli

uluiálă s. f., g.-d. art. uluiélii; pl. uluiéli

ULUIÁLĂ s. 1. v. uimire. 2. v. stupefacție.

ULUIÁLĂ s. v. amețeală, buimăceală, buimăcire, năuceală, năucire, perplexitate, zăpăceală.

ULUIÁLĂ ~éli f. Stare a celui cuprins de o mare (și neașteptată) mirare, admirație, emoție. /a (se) ului + suf. ~eală

ulueală f. mare confuziune.

uluĭálă f., pl. ĭelĭ. Starea celuĭ uluit.

uluială s. v. AMEȚEALĂ. BUIMĂCEALĂ. BUIMĂCIRE. NĂUCEALĂ. NĂUCIRE. PERPLEXITATE. ZĂPĂCEALĂ.

ULUIALĂ s. 1. minunare, stupefiere, surprindere, uimire, uluire, (înv.) minune, uimeală. (~ cuiva în fața unui lucru neașteptat.) 2. perplexitate, stupefacție, stupoare, surprindere, surpriză, uimire, uluire. (Spre ~ lui...)