uitătură definitie

11 definiții pentru uitătură

UITĂTÚRĂ, uitături, s. f. Faptul de a se uita; privire, aruncătură de ochi. ♦ Fel de a se uita2, de a privi; căutătură. – Uita + suf. -ătură.
UITĂTÚRĂ, uitături, s. f. Faptul de a se uita; privire, aruncătură de ochi. ♦ Fel de a se uita, de a privi; căutătură. – Uita + suf. -ătură.
UITĂTÚRĂ, uitături, s. f. Privire, aruncătură de ochi. Zărea ici și colo uitături dușmănoase. STĂNOIU, C. I. 195. Își ațintise tot timpul asupra acelei triste priveliști... uitătura vioaie. M. I. CARAGIALE, C. 26. Numai din cînd în cînd îl fulgeră cu cîte o uitătură. BASSARABESCU, S. N. 20. Fu de ajuns o uitătură; căci îi răpi inima. ISPIRESCU, L. 288. ♦ Fel de a se uita, de a privi; căutătură. Avea ochi negri, vii, și uitătura mirată, ca de veveriță. BOGZA, Ț. 17. Uitătura piezișă, ocolind ochii, nu făgăduia nimic bun. C. PETRESCU, Î. II 83. Nu avusesem putere să-mi înfrîng sfiala și să-i răspund... tot așa de tăios cum îi fusese uitătura. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 251.
uitătúră s. f., g.-d. art. uitătúrii; pl. uitătúri
uitătúră s. f., g.-d. art. uitătúrii; pl. uitătúri
UITĂTÚRĂ s. 1. v. ochire. 2. v. privire.
UITĂTÚRĂ ~i f. 1) Privire aruncată către cineva; ochitură. 2) Fel de a se uita al cuiva. /a (se) uita + suf. ~ătură
uitătură f. privire, aruncătură de ochi.
uĭtătúră f., pl. ĭ. Modu de a te uĭta (de a privi), privire, căutătură: hoțu se cunoaște după uĭtătură. Aruncătură de ochĭ: am observat dintr’o uĭtătură.
uĭtătúră f., pl. ĭ. Privire: a arunca o uĭtătură asupra cuĭva.
UITĂTU s. 1. ochire, privire. (Dintr-o ~.) 2. căutătură, privire, (înv.) priveală, priveliște, privitură. (Avea o ~ blajină.)

uitătură dex

Intrare: uitătură
uitătură substantiv feminin