ui definitie

16 definiții pentru ui

UI interj. (Pop.) 1. Vai! ah! of! 2. (Adesea repetat) Strigăt (de voie bună) care însoțește chiuiturile. – Onomatopee.
UI interj. 1. Vai! ah! of! 2. (Adesea repetat) Strigăt (de voie bună) care însoțește chiuiturile. – Onomatopee.
UÍ2, uiesc, vb. IV. Intranz. (Popular) A chiui, a hăuli, a aui. Pe cînd cuscrii uiesc și nuntașii pușcă, se află în curte o masă pusă și acoperită cu o față albă. MARIAN, NU. 638. Îi pun [miresei] potilatul pe cap și cuscrii uiesc. id. ib. 723.
UI1 interj. (Popular) 1. Exclamație, de obicei repetată, prin care se introduc uneori chiuiturile. Ui, ui, ui Pe Călmățui Unde scoate barza pui. STANCU, D. 225. 2. Vai! ah! of! Ui de mine!
ÚIE, ui, s. f. (Ornit.; regional) Șoricar. Romînii... au numit pre o parte foarte mare a paserilor... după nutrețul principal al acestora. Una dintre acelea paseri e și șoarecariul, numit... și uie. MARIAN, O. I 173.
UÍ2, uiesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A chiui. – Din ui1.
UI1 interj. 1. Exclamație (repetată) prin care se introduc uneori chiuiturile la dansurile populare. 2. Vai! ah! of!
ÚIE, ui, s. f. (Ornit.; reg.) Șoricar.
ui (pop.) interj.
ui interj.
vb. v. chioti, chiui, hăuli, striga, țipa.
UI interj. 1) (se folosește pentru a exprima durere, necaz, mirare, surprindere) Vai! Of! 2) (se folosește, repetat, pentru a însoți o chiuitură în timpul jocului, la nunți etc.). /Onomat.
úie, úie, s.f. (reg.) specie de uliu; șorecar.
uie f. Zool. șorecar (Buteo). [Ung. ÖLYÜ].
ui vb. v. CHIOTI. CHIUI. HĂULI. STRIGA. ȚIPA.
úi, interj. – Vai: „Ui de mine, părinte” (Papahagi, 1925: 309: Vad). – Onomatopee (DEX, MDA).

ui dex

Intrare: ui (vb.)
ui 2 vb. conjugarea a VI-a grupa a IV-a verb intranzitiv
Intrare: uie
uie 2 pl. uie substantiv feminin
uie 1 pl. ui substantiv feminin
Intrare: ui (interj.)
ui 1 interj.