U1, u, s. m. 1. A douăzeci și șasea literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă (vocală închisă, rotunjită, din seria posterioară). [Pl. și: (1, n.) u-uri]

U2 interj. (Adesea prelungit sau repetat) 1. Exclamație care exprimă surpriza, indignarea, regretul sau care constituie o avertizare (asupra unui pericol). 2. (Însoțit de „iu”) Strigăt (de voie bună) care însoțește chiuiturile. 3. Cuvânt care imită urletul unor animale (mai ales al lupului). – Onomatopee.

URÁNIU s. n. Element chimic, metal alb-argintiu, cu proprietăți radioactive, folosit în pilele atomice. – Din fr. uranium.

U1 s. m. invar. A douăzeci și șasea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală închisă2 (8), rotunjită (2), din seria posterioară).

U2 interj. (Adesea prelungit sau repetat) 1. Exclamație care exprimă surpriza, indignarea, regretul sau care constituie o avertizare (asupra unui pericol). 2. (Însoțit de „iu”) Strigăt (de voie bună) care însoțește chiuiturile. 3. Cuvânt care imită urletul unor animale (mai ales al lupului). – Onomatopee.

URÁNIU s. n. Element chimic, metal alb-argintiu, cu proprietăți radioactive, folosit în pilele atomice. – Din fr. uranium.

U1 s. m. invar. A douăzeci și patra literă a alfabetului și sunetul corespunzător; este o vocală labială posterioară închisă.

U2 interj. (Adesea prelungit sau însoțit de alte sunete) 1. Exclamație demonstrativă de avertizare. U! Cine-i mai mare-n sat? PANN, P. V. I 95. U! iaca lupul, ține-te, măi, ține-te. ȚICHINDEAL, F. 46. 2. Exclamație care exprimă surpriza, regretul sau indignarea. Sobarul, după ce se mai dezmeți, izbucni cu strășnicie: U! O! Pi! Bre! Ce scandal! Ce nelegiuire! NEGRUZZI, S. I 228. 3. (Însoțit de obicei de «iu») Strigăt de bucurie care însoțește chiuiturile. U, iu, iu, nănașă-mare, Ia și suflă-n lumînare, Doar a arde și mai tare. MARIAN, NA. 267. U, iu, iu și na, na, na... Ieși afară, soacră-mare, Că-ți aduc pieptănătoare. id. NU. 630. 4. Cuvînt care redă urletul unor animale (mai ales al lupului). Lupul flămînd leșinat... U! Mă-ntreabă prin urlat. PANN, P. V. I 95.

URÁNIU s. n. Metal alb, dur, cu proprietăți radioactive; se găsește în natură ca oxid în pehblendă. Reacțiunea în lanț pe care fizica nucleară a reușit s-o producă și s-o controleze înlăuntrul atomului de uraniu. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 3/2. Uraniul produce radium prin intermediul altor produse. MARINESCU, P. A. 35.

U1 s. m. invar. A douăzeci și patra[1] literă a alfabetului și sunetul corespunzător.[1]

U2 interj. (Adesea prelungit sau repetat) 1. Exclamație demonstrativă de avertizare. U! iaca lupul (ȚICHINDEAL). 2. Exclamație care exprimă surpriza, indignarea sau regretul. 3. (Însoțit de „iu”) Strigăt de bucurie care însoțește chiuiturile. 4. Cuvânt care imită urletul unor animale (mai ales al lupului).

u1 (literă) s. m. / s. n., pl. u / ú-uri

u2 (sunet) s. m., pl. u

u3 / uu interj.

urániu [niu pron. niu] s. n., art. urániul; simb. U

uu v. u3

U, u s. m. invar.

u interj.

urániu s. n. [-niu pron. -niu], art. urániul; simb. U

URÁNIU s.n. Metal alb, dur, cu proprietăți radioactive. [Pron. -niu. / < fr. uranium].

URÁNIU s. n. metal radioactiv alb-cenușiu, dur, din grupa actinidelor, combustibil în centralele nucleare. (< fr. uranium)

u interj. – Strigăt care exprimă bucuria, teama, suferința sau simpla intenție de a chema pe cineva. – Var. iu, iui(iu). Creație expresivă, cf. Tiktin; Carstensen 32-3. Cf. ua, interj. înv. sec. XVII, pare cultism din gr. ούα (Tiktin). – Der. ui, vb. (a hurui, a urla), cf. hui, vui; uet, s. n. (zbîrnîit, huruit), cf. vuet; u(i)e, s. f. (ciuhurez, Falco buteo).

U interj. 1) (se folosește prelungit pentru a exprima mirare, surpriză, indignare, regret, spaimă etc.). 2) (se folosește prelung pentru a reproduce urletul unor animale, mai ales al lupului, șuieratul trenului etc.). /Onomat.

URÁNIU n. Metal alb-argintiu, radioactiv, folosit, mai ales, la obținerea energiei nucleare. /<fr. uranium

U m. a 21-a literă a alfabetului.

u m. A doŭă-zecĭ și una literă a alfabetuluĭ latin și ultima dintre vocale. În limba latină el era reprezentat pin v, care se pronunța totdeauna u (vinum se pronunța ŭinum). Cînd e scurt, Ruteniĭ și Poloniĭ îl confundă cu v și zic luvat îld. luat (luŭat).

*urániŭ n. (d. uran). Chim. Un corp simplu metalic care se scoate din uran.

u, art. neh. – Un: „Rostogol înt-u ocol, / Curtea albă-nt-u picior” (Papahagi, 1925: 302). – Cf. un (< lat. unus, Șăineanu, Scriban, Pușcariu, DEX).

U s. m. invar. 1. A douăzeci și șasea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (vocală închisă, rotunjită, posterioară). 2. Simbol chimic pentru uraniu.

URÁNIU (n. pr. Uranus) s. n. Element radioactiv (U; nr. at. 92, m. at. 238,03), metal alb-argintiu. Se găsește în natură, mai ales în pleblendă. U. natural este un amestec de trei izotopi, cu masa atomică 238, 235 și 234. Se întrebuințează ca material fisionabil în reactoarele nucleare, la fabricarea bombei atomice, în pilele atomice pentru obținerea elementelor transuranice, precum și la datări în arheologie. A fost descoperit de chimistul german M.H. Klaproth în 1789. Radioactivitatea u. a fost descoperită în 1896 de către fizicianul francez H.A. Becquerel, iar prima reacție de fisiune nucleară a avut loc în 1938.