TĂCIUNÁ, tăciunez, vb. I. (Pop.) 1. Tranz. A arde ceva până când se transformă în tăciune (1). 2. Refl. (Despre unele cereale) A fi atacat de tăciune (2). – Din tăciune.

TĂCIUNÁ, tăciunez, vb. I. 1. Tranz. A arde ceva până când se face tăciune (1). 2. Refl. (Despre unele cereale) A fi atacat de tăciune (2). – Din tăciune.

TĂCIUNÁ, tăciunez, vb. I. (Rar) 1. Tranz. A arde (ceva) pe jumătate, pînă se face tăciune. Luînd fiecare fire de bob uscat, le tăciunează la focul lămpii. ALECSANDRI, la TDRG. 2. Refl. (Despre grîu, porumb, orz) A fi atacat de tăciune. Ba uneori porumbul se tăciuna. ISPIRESCU, L. 206.

tăciuná (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 tăciuneáză

tăciuná vb., ind. prez. 3 sg. tăciuneáză

TĂCIUNÁ vb. v. carboniza.

A TĂCIUNÁ ~éz tranz. A supune unei arderi incomplete; a preface în tăciune. /Din tăciune

A SE TĂCIUNÁ pers. 3 se ~eáză intranz. (despre cereale) A fi atacat de tăciune. /Din tăciune

tăciunà v. a strica grânele de tăciune: uneori, porumbul se tăciuna ISP.

tăcĭunéz (mă) v. refl. (d. tăcĭune). Mă îmbolnăvesc de tăcĭune: grîŭ tăcĭunat.

tăciuna vb. v. CARBONIZA.