TÎRÎIE-BRÎ́U s. m. Om de nimic, golan; pierde-vară. Ce ești tu? Stăpîn în sat? Ești un tîrîie-brîu, un nenorocit care muncești din mila noastră, pe o lotcă de-a noastră. DUMITRIU, P. F. 43. N-ai nimic a aștepta de la dînsul. E un calic ș-un tîrîie-brîu. SADOVEANU, O. II 468. Degeaba s-a mai străduit și bietu tată-său să-l poarte pe la învățături și cînd colo... el e un tîrîie-brîu. MIRONESCU, S. A. 135. Un tîrîie-brîu care-și bate gioc de toată lumea. ALECSANDRI, T. 826.

!tấrâie-brấu (fam.) s. m. și f., g.-d. lui tấrâie-brấu; pl. tấrâie-brấu

târăe-brâu m. cel ce caută ceartă cu lumânarea, om arțăgos. [Lit. cel ce-și târaște brâul: aluziune la moda cea veche a brânelor lungi cari înfășurau de mai multe ori mijlocul].

tî́rîĭe-brî́ŭ m. Acela care caută ceartă, om arțăgos (pin aluz. la omu care-șĭ tîrîĭe brîu, î́ar altu, care nu-șĭ poate închipui că-ĭ atîrnă brîu, calcă pe brîŭ, și de aicĭ ceartă): Un tîrîĭe-brîŭ! Niște tîrîĭe-brîŭ!

TÎRÎIE-BRÎU s. pierde-vară, (reg.) suflă-n-vînt. (Un ~ pe care nu te poți baza.)