TÂNGUITÓR, -OÁRE, tânguitori, -oare, adj. (Despre sunete, glasuri etc.) Care se tânguiește; plin de durere; plângător, jalnic, tânguios. ♦ Trist. [Pr.: -gu-i-] – Tângui + suf. -tor.

TÂNGUITÓR, -OÁRE, tânguitori, -oare, adj. (Despre sunete, glasuri etc.) Care se tânguiește; plin de durere; plângător, jalnic, tânguios. ♦ Trist. [Pr.: -gu-i-] – Tângui + suf. -tor.

TÎNGUITÓR, -OÁRE, tînguitori, -oare, adj. (Mai ales despre sunete, glasuri, melodii) Care se tînguiește, care este plin de durere; jalnic, plîngător, tînguios. Lămurea și tîlmăcea vestea cea proaspătă c-un glas tînguitor și răgușit. SADOVEANU, O. VII 79. Îl iscodi deodată cu glasul lui tînguitor. REBREANU, R. I 138. Clopotele-n limba lor Plîngeau cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 153. Cîntări tînguitoare prin zidurile reci Cerși-vor pentru mine repaosul de veci. EMINESCU, O. I 127. ◊ (Adverbial) Se dădu îndărăt și exclamă tînguitor: Nu rîd, nea Vasile, zău dacă rîd de dumneata. DUMITRIU, N. 231.

tânguitór (-gu-i-) adj. m., pl. tânguitóri; f. sg. și pl. tânguitoáre

tânguitór adj. m., pl. tânguitóri; f. sg. și pl. tânguitoáre

TÂNGUITÓR adj. 1. v. sfâșietor. 2. jalnic, plângăreț, plângător, scâncit, trist, (rar) scâncitor. (Cu glas ~.) 3. tânguios, trist. (O doină ~oare.)

TÂNGUITÓR¹ adv. 1) În mod jalnic. 2) Cu tânguieli. /a tângui + suf. ~tor

TÂNGUITÓR² ~oáre (~óri, ~oáre) 1) rar (despre persoane) Care se tânguiește mereu; care are obișnuința de a se tângui. 2) (despre sunete, voci, melodii) Care este de jale; jalnic; plângător. /a tângui + suf. ~tor

tânguitor a. 1. care se tânguiește; 2. trist: cântări tânguitoare EM.

tînguitór, -oáre adj. Tînguĭos: glas tînguitor.

TÎNGUITOR adj. 1. jalnic, sfîșietor, tînguios, (pop.) jelitor, jeluitor, (înv.) lăcrămos. (Plînsete ~.) 2. jalnic, plîngăreț, plîngător, scîncit, trist, (rar) scîncitor. (Cu glas ~.) 3. tînguios, trist. (O doină ~.)