TÂLHĂROÁICĂ, tâlhăroaice, s. f. 1. Femeie care comite o tâlhărie. 2. (Fam.) Femeie șmecheră; ștrengăriță, hoțomancă. – Tâlhar + suf. -oaică.

TÂLHĂROÁICĂ, tâlhăroaice, s. f. 1. Femeie care comite o tâlhărie. 2. (Fam.) Femeie șmecheră; ștrengăriță, hoțomancă. – Tâlhar + suf. -oaică.

TÎLHĂROÁICĂ, tîlhăroaice, s. f. 1. Hoață. 2. (Familiar, cu o nuanță de ușoară mustrare, uneori de admirație) Ștrengăriță, șmecheră.

tâlhăroáică s. f., g.-d. art. tâlhăroáicei; pl. tâlhăroáice

tâlhăroáică s. f., g.-d. art. tâlhăroáicei; pl. tâlhăroáice

TÂLHĂROÁICĂ s. tâlhăriță.

TÂLHĂROÁICĂ s. v. hoață, hoțoaică, pungășoaică.

TÂLHĂROÁICĂ ~ce f. 1) Femeie care se ocupă cu tâlhăria. 2) pop. Persoana de sex feminin, șireată și poznașă; hoțoaică. /tâlhar + suf. ~oaică

tîlhár m. (din *tîlhă, adică „om de desiș”. Cp. cu fiŭ al păduriĭ = tîlhar, la T. Vîrnav, Istoria vĭețiĭ mele, ed. Goroveĭ, p. 68. D. rom. vine ung. tolvaj, tîlhar. V. tîhlăriș, sihlă). Bandit, brigand, hoț de codru. – În est talhar, din *tălhar, ca haldan d. *hlîndan și saltar d. sertar. – Fem. -ăroaĭcă saŭ -ăríță. În Trans. (după ung.) túlaĭ, túlvaĭ! = „sărițĭ, hoțiĭ”! V. codrean.

TÎLHĂROAICĂ s. tîlhăriță.

tîlhăroaică s. v. HOAȚĂ. HOȚOAICĂ. PUNGĂȘOAICĂ.