tutuire definitie

2 intrări

23 definiții pentru tutuire

TUTUÍ, tutuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. A(-și) spune „tu” când stă (ori stau) de vorbă (ca semn al relațiilor familiare); a fi în relații familiare cu cineva. – Din tu (după fr. tutoyer).
TUTUÍRE, tutuiri, s. f. Faptul de a (se) tutui; tutuială, tutuit. – V. tutui.
TUTUÍ, tutuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. A(-și) spune „tu” când stă (ori stau) de vorbă (ca semn al relațiilor familiare); a fi în relații familiare cu cineva. – Din tu (după fr. tutoyer).
TUTUÍRE, tutuiri, s. f. Faptul de a (se) tutui; tutuiala, tutuit. – V. tutui.
TUTUÍ2, tutuiesc, vb. IV. Intranz. A suna din bucium; p. ext. a striga tare, a vesti ceva cu glasul ridicat. «Echipajul la posturile de sosire», tutui în siflia metalică sergentul de cart. BOGZA, A. Î. 312.
TUTUÍ1, tutuiesc, vb. IV. Tranz. A spune cuiva «tu» cînd i te adresezi, a vorbi cuiva în mod familiar, ca unui prieten. Se punea la mintea voastră și-l tutuiați și-l burdușeați cu pumnii. PAS, Z. I 99. E prietin cu toți și toți îl tutuiesc. C. PETRESCU, C. V. 66. Neîndrăznind s-o tutuiască, precum făcuse în scrisori, se mulțumi să-i sărute mai lung mîna. REBREANU, I 131. ◊ Refl. reciproc. Nu se tutuiau, ci își ziceau «dumneata». La TDRG.
TUTUÍRE, tutuiri, s. f. Faptul de a (se) tutui1.
tutuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tutuiésc, imperf. 3 sg. tutuiá; conj. prez. 3 să tutuiáscă
tutuíre s. f., g.-d. art. tutuírii; pl. tutuíri
tutuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tutuiésc, imperf. 3 sg. tutuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. tutuiáscă
tutuíre s. f., g.-d. art. tutuírii; pl. tutuíri
TUTUÍ vb. (reg.) a (se) tui. (A se ~ cu cineva.)
TUTUÍRE s. tutuială, tutuit.
A TUTUÍ1 ~iésc tranz. (persoane) A spune „tu”; a trata cu o adresare foarte familiară. /Din tu
A TUTUÍ2 tútui intranz. A produce sunete grave și prelungi; a face „tu-tu”. /Onomat.
A SE TUTUÍ mă ~iésc intranz. 1) A-și spune reciproc „tu”. 2) A fi în relații familiare (unul cu altul). /Din tu
tutuí1, tutuiésc, vb. IV (reg.) a zăpăci, a deruta.
tutuí2, tutuiésc, vb. IV (reg.) 1. a suna din bucium. 2. a alunga.
tutuì V. a zice cuiva tu în vorbire.
1) tutuĭésc și -nésc v. tr. (cp. cu hututuĭ, rătutesc). Vest. Rătutesc, zăpăcesc. V. refl. Mă zăpăcesc. Adj. Tutuit și -nít: caștĭ gura, tutuitule (VR. 1911, 4, 7), tutunitule (ArhO. 1828, 158)!
2) *tutuĭésc v. tr. (după fr. tutoyer). Tratez familiar (intim) zicînd tu îld. dumneata orĭ dumneavoastră.
TUTUI vb. (reg.) a (se) tui. (A se ~ cu cineva.)
TUTUIRE s. tutuială, tutuit.

tutuire dex

Intrare: tutui
tutui verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: tutuire
tutuire substantiv feminin