tutui definitie

3 intrări

39 definiții pentru tutui

TUTUÍ, tutuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. A(-și) spune „tu” când stă (ori stau) de vorbă (ca semn al relațiilor familiare); a fi în relații familiare cu cineva. – Din tu (după fr. tutoyer).
ȚUȚÚI, țuțuiuri, s. n. (Reg.) Țugui. [Pl. și: țuțuie] – Cf. țugui.
ȚUȚUIÁ, țúțui, vb. I. Refl. (Reg.) A se cocoța. [Pr.: -tu-ia] – Din țuțui.
TUTUÍ, tutuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. A(-și) spune „tu” când stă (ori stau) de vorbă (ca semn al relațiilor familiare); a fi în relații familiare cu cineva. – Din tu (după fr. tutoyer).
ȚUȚÚI, țuțuiuri, s. n. (Reg.) Țugui. – Cf. țugui.
ȚUȚUIÁ, țúțui, vb. I. Refl. A se cocoța. [Pr.: -țu-ia] – Din țuțui.
TUTUÍ1, tutuiesc, vb. IV. Tranz. A spune cuiva «tu» cînd i te adresezi, a vorbi cuiva în mod familiar, ca unui prieten. Se punea la mintea voastră și-l tutuiați și-l burdușeați cu pumnii. PAS, Z. I 99. E prietin cu toți și toți îl tutuiesc. C. PETRESCU, C. V. 66. Neîndrăznind s-o tutuiască, precum făcuse în scrisori, se mulțumi să-i sărute mai lung mîna. REBREANU, I 131. ◊ Refl. reciproc. Nu se tutuiau, ci își ziceau «dumneata». La TDRG.
TUTUÍ2, tutuiesc, vb. IV. Intranz. A suna din bucium; p. ext. a striga tare, a vesti ceva cu glasul ridicat. «Echipajul la posturile de sosire», tutui în siflia metalică sergentul de cart. BOGZA, A. Î. 312.
ȚUȚÚI, țuțuiuri, s. n. (Regional) Țugui. O cascadă de piscuri și de țuțuiuri se repede spre valea Prahovei. La TDRG. Opt opintele, Două scîrțîiele Și-un țuțui după ele (Plugul). GOROVEI, C. 297.
ȚUȚUIÁ, țúțui, vb. I. Refl. (Regional) A se cocoța. Necăjită, se țuțuie pe coama unui zid. La TDRG.
tutuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tutuiésc, imperf. 3 sg. tutuiá; conj. prez. 3 să tutuiáscă
țuțúi (reg.) s. n., pl. țuțúiuri/țuțúie
!țuțuiá (a se ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 se țúțuie/se țuțuiáză, 1 pl. ne țuțuiém; conj. prez. 3 să se țúțuie/să se țuțuiéze; ger. țuțuíndu-se
tutuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tutuiésc, imperf. 3 sg. tutuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. tutuiáscă
țuțúi s. n., pl. țuțúiuri/țuțúie
țuțuiá vb., ind. prez. 1 sg. țúțui/țuțuiéz, 1 pl. țuțuiém; conj. prez. 3 sg. și pl. țúțuie/țuțuiéze; ger. țuțuínd
TUTUÍ vb. (reg.) a (se) tui. (A se ~ cu cineva.)
ȚUȚÚI s. v. țugui, țuguitură.
ȚUȚUIÁ vb. v. cățăra, cocoța, ridica, sui, urca.
A TUTUÍ1 ~iésc tranz. (persoane) A spune „tu”; a trata cu o adresare foarte familiară. /Din tu
A TUTUÍ2 tútui intranz. A produce sunete grave și prelungi; a face „tu-tu”. /Onomat.
A SE TUTUÍ mă ~iésc intranz. 1) A-și spune reciproc „tu”. 2) A fi în relații familiare (unul cu altul). /Din tu
tutuí1, tutuiésc, vb. IV (reg.) a zăpăci, a deruta.
tutuí2, tutuiésc, vb. IV (reg.) 1. a suna din bucium. 2. a alunga.
țuțuí, țuțuíuri, s.n. (reg.) 1. țugui, vârf, pisc. 2. moț de păr. 3. cucui.
țuțuiá, țúțui, vb. I refl. (reg.) 1. a se cocoța. 2. a ascuți.
tutuì V. a zice cuiva tu în vorbire.
țuțuiu n. 1. vârf, pisc; 2. moț de păr. [Ung. CSUCS].
1) tutuĭésc și -nésc v. tr. (cp. cu hututuĭ, rătutesc). Vest. Rătutesc, zăpăcesc. V. refl. Mă zăpăcesc. Adj. Tutuit și -nít: caștĭ gura, tutuitule (VR. 1911, 4, 7), tutunitule (ArhO. 1828, 158)!
2) *tutuĭésc v. tr. (după fr. tutoyer). Tratez familiar (intim) zicînd tu îld. dumneata orĭ dumneavoastră.
1) țugúĭ n., pl. ĭe (rudă cu cucuĭ, gurguĭ, cu țaglă, țiglă, cu bg. cigulka, vioară [adică cu sunet „țuguĭat”], ș. a. Cp. și cu glugă, cĭocălăŭ și țuțuĭan). Vîrf, proeminență, înălțătură: țuguĭu uneĭ glugĭ, uneĭ căcĭulĭ, unuĭ stog, unuĭ acoperiș, unuĭ munte. – Și țuțuĭ.
2) țugúĭ și -ĭéz, a v. tr. (d. țuguĭ 1). Lungesc orĭ înalț în formă de țuguĭ: Țiganu îșĭ țuguĭase buzele de poftă privind friptura; a țuguĭa o casă, un cozonac. – Și țuțúĭ, cucuĭ, cocoț.
1) țuțúĭ n., pl. e (d. țuguĭ). Țuguĭ. Nord. Aliment ĭute (stricat).
2) țuțúĭ și -ĭéz, V. țuguĭez.
TUTUI vb. (reg.) a (se) tui. (A se ~ cu cineva.)
țuțui s. v. ȚUGUI. ȚUGUITURĂ.
țuțuia vb. v. CĂȚĂRA. COCOȚA. RIDICA. SUI. URCA.
țuțúi, țuțuie, (țuțulug), s.n. – Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; țugui: „Pe cel țuțulug de piatră / Este o lespede lată / Și acolo stă o fată” (Memoria, 2001: 59). ♦ (top.) Țuțuiul, deal (648 m) în apropiere de Sighet (Demeter, Marin, 1935). ♦ (onom.) Țuțui, Țuțuianu, nume de familie (14 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Cf. țugui (DEX, MDA).
țuțúi, -e, (țuțulug), s.n. – Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; țugui. Țuțuiul, (top.) deal (648 m.) în apropiere de Sighet (Demeter, Marin 1935). „Pe cel țuțulug de piatră / Este o lespede lată / Și acolo stă o fată” (Memoria 2001: 59). – Cf. țugui.

tutui dex

Intrare: tutui
tutui verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: țuțuia
țuțuia 1 1 -i conjugarea I grupa I verb reflexiv
țuțuia 2 1 -iez conjugarea a II-a grupa I verb reflexiv
Intrare: țuțui
țuțui 1 pl. -uri substantiv neutru
țuțui 2 pl. -e substantiv neutru