turui definitie

2 intrări

16 definiții pentru turui

TURUÍ, túrui, vb. IV. Intranz. (Fam. și depr.) A vorbi întruna și repede (fără a spune lucruri importante); a-i merge gura ca o moară. – Formație onomatopeică.
TURUÍ, turui, vb. IV. Intranz. (Fam. și depr.) A vorbi întruna și repede (fără a spune lucruri importante); a-i merge gura ca o moară. – Formație onomatopeică.
TURUÍ, túrui, vb. IV. Intranz. 1. (Despre persoane, mai ales în expr.) A-i turui gura = a vorbi repede și mult, a avea un debit verbal deosebit de mare (fără a spune lucruri importante). Ia întrebați-l numai, să vedeți cum îi turuie gura. BARANGA, I. 158. Cîrnățăreasa se așază între tata și neamț. Îi turuie gura. STANCU, D. 434. Te uiți la dînșii că le turuie gura, spuind și verzi și uscate, numai să se afle în vorbă. ISPIRESCU, U. 112. Deodată se simte cu totul schimbată: pe loc începe să-i turuie gurița. CARAGIALE, S. N. 280. 2. (Despre porumbei și turturele) A gurlui. Porumbeii cum zburară... Turuiră... Pietricele răsunară. PĂSCULESCU, L. P. 23. Porumbeii satului În marginea lacului, Turuiră, guruiră, Mai la vale se lăsară, Cu norii s-amestecară. MAT. FOLK. 1121. Tocmai către ziuă vine și turtureaua... și a prins a turui și ea. ȘEZ. XIII 181. 3. A hurui (1). Și plugul că și-l pornea, Mergea roatele turuind Și bicele tot plesnind. MAT. FOLK. 77. ◊ Fig. S-ar întoarce el Ion, de la poartă, dacă nu i-ar turui în cap vorbele astea ca o darabană. VLAHUȚĂ, la TDRG.
turuí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. túrui, 3 túruie, imperf. 3 sg. turuiá; conj. prez. 3 să túruie
turuí vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. túrui, 3 sg. și pl. túruie, imperf. 3 sg. turuiá
țuruí vb., ind. prez. 1 sg. țúrui/țuruiésc; imperf. 3 sg. țuruiá; conj. prez. 3 sg. și pl. țúruie/țuruiáscă
TURUÍ vb. v. durăi, durui, grunguni, gurlui, hodorogi, hurui.
A TURUÍ túrui intranz. 1) (despre turturele sau despre porumbei) A scoate sunete prelungi și repetate, caracteristice speciei; a gurlui; a gânguri. 2) fam. A vorbi repede și fără întrerupere (spunând lucruri lipsite de importanță). /Onomat.
turuí1, turuiésc, vb. IV (reg.) 1. a se obosi tare. 2. a deszăpezi. 3. a fertiliza un teren tânăr ținând oile să pască pe el.
țuruí, țuruiésc, vb. IV (reg.) a se scurge (apa, nisipul).
turuì v. pop. a flecari: îi turue mereu gura CAR. [V. torosì].
túruĭ, a v. intr. (imit. d. tur-tur, huĭetu vorbelor fără șir, format ca și a dîrdîi, a torosi, a întoroĭa). Gunguresc ca turturica. Fam. Dîrdîĭ, flecăresc, hondrănesc: sporovește și-ĭ turuĭe mereŭ gura (Car. VR. 1909, 11, 224). V. tr. A turui cuvintele, a vorbi prea răpede. – Și torăĭ (Rebr.).
țúruĭ, a v. intr. (d. țur, și rudă cu sîrb. cúriti, a se scurge, ca și cu cĭur 2, țîrîĭ, zuruĭ. V. Bern. 1, 131). Mă scurg mult (vorbind de apă, de grăunțe, de nisip).
turui vb. v. DURĂI. DURUI. GRUNGUNI. GURLUI. HODOROGI. HURUI.
turuí, turuiesc, vb. intranz. – A vorbi repede și mult. – Formă onomatopeică (Scriban, DEX); din tur + suf. -ui (MDA).
turui, turui v. i. (peior.) a vorbi întruna și repede

turui dex

Intrare: turui
turui verb grupa a IV-a conjugarea a IV-a
Intrare: țurui
țurui verb grupa a IV-a conjugarea a IV-a
țurui verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a