turmă definitie

12 definiții pentru turmă

TÚRMĂ, turme, s. f. 1. Grup (mai mare) de oi sau, p. ext., de alte animale domestice sau sălbatice, care trăiesc împreună. 2. (Depr.) Mulțime, grup (mare) de oameni (în dezordine). 3. (În limbajul bisericesc) Mulțimea credincioșilor. – Lat. turma.
TÚRMĂ, turme, s. f. 1. Grup (mai mare) de oi sau, p. ext., de alte animale domestice sau sălbatice, care trăiesc împreună. 2. (Depr.) Mulțime, grup (mare) de oameni (în dezordine). 3. (În limbajul bisericesc) Mulțimea credincioșilor. – Lat. turma.
TÚRMĂ, turme, s. f. 1. Grup (mai mare) de oi, p. ext. de alte animale (domestice sau sălbatice) care trăiesc împreună. Am de furcă c-o turmă de mistreți. Cumplite sălbătăciuni! SADOVEANU, O. I 43. Turmele s-aud mugind, Și flăcăii vin pe luncă Hăulind. COȘBUC, P. I 47. Turme de vite se scoboară la adăpat. VLAHUȚĂ, R. P. 10. Cum e păstorul, așa și turma (= cum sînt conducătorii, așa și subalternii). O turmă și un păstor, exprimă ideea de unire, sub o singură conducere. 2. Masă, mulțime, grup (mare) de oameni (umili, săraci, exploatați). Are o pornire de milă adîncă pentru turma celor obijduiți, batjocoriți și flămînzi. SADOVEANU, O. VI 419. În calea lor au întilnit turme întregi de suflete. GANE, N. III 20. Boierii și-au venit în cunoștință; au văzut că turma nu poale fi fără păstor. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ (Metaforic) A plecat băiatul cu fluierul. Cîntînd a plecat. După el, turmă, noi. STANCU, D. 170. ◊ Loc. adv. În turmă = cu grămada, în grămadă. Sufocați de-atîta mers în turmă Noi ne mișcăm împinși din urmă. CAMIL PETRESCU, V. 17. Rămase în urmă o companie înșirată în turmă. C. PETRESCU, Î. I 133. 3. (În limbajul bisericesc) Mulțimea credincioșilor.
túrmă s. f., g.-d. art. túrmei; pl. túrme
túrmă s. f., g.-d. art. túrmei; pl. túrme
TÚRMĂ s. v. cireadă.
túrmă (-me), s. f. – Ciurdă,, cireadă, herghelie, pîlc. – Mr. turmă, istr. turme. Lat. turma (Pușcariu 1777; Philippide, II, 656; REW 9005), cf. it. torma (logud. truma), friul. torme, alb. turmë). – Der. turmac, s. m. (mînzat sau bivol de doi ani; om scund și îndesat); înturma, vb. (a alătura, a alipi). – Din rom. provin bg. turma (Romansky 130; Capidan, Raporturile, 214), sb., cr. tùrmo, turma (Miklosich, Wander., 8; Candrea, Elemente, 408; Berneker 379); rut. turma (Miklosich, Fremdw., 133), pol. turma, cr. turmar „căruțaș” (pentru transporturile în caravană, sb. turma), bg. turmak „bivol tînăr” (după Conev 56, rom. turmac ar proveni din bg.; dar nu e de conceput că rom. ar fi luat din bg. un cuvînt creat după rom. turmă).
TÚRMĂ ~e f. 1) Mulțime de indivizi din aceeași specie, care umblă împreună; cârd. 2) fam. depr. Grup mare, neorganizat de oameni (docili sau înrăiți, agresivi). 3) bis. Totalitate a credincioșilor. /<lat. turma
turmă f. 1. mulțime de animale domestice de acelaș soiu: o turmă de boi; 2. fig. (în limba bisericească) popor: o turmă și un păstor. [Lat. TURMA].
túrmă f., pl. e (lat. tŭrma, ploton de călărime, mulțime. D. rom. vine sîrb. nsl. rut. pol. turma, turmă). Mare mulțime de oĭ (pînă la 5-6 sute) saŭ și de capre. Fig. Mulțimea credincĭoșilor creștinĭ: bate-voĭ păstoru și se va risipi turma (Ev.). V. cîrd, cĭopor, cireadă, tîrlă 1.
TURMĂ s. cireadă, (rar) cîrd, (pop.) ciurdă, (înv. și reg.) tamazlîc, (prin Mold., Bucov., Maram. și Ban.) botei, (Olt. și Transilv.) ciopor, (Mold.) tabun. (O ~ de vite.)
a merge ca / cu turma (după cineva) expr. a urma (pe cineva) în mod automat / fără discernământ.

turmă dex

Intrare: turmă
turmă substantiv feminin