turci definitie

74 definiții pentru turci

TURC, -Ă, turci, -ce, s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din populația Turciei sau este originară de acolo. ◊ Expr. Cum e turcul și pistolul = cum e omul, așa sunt și faptele lui, prietenii lui. Doar nu dau (sau vin) turcii, se spune spre a modera graba neîntemeiată a cuiva. A fi turc (sau ca turcul) = a fi foarte încăpățânat, a nu vrea să înțeleagă, a nu ține seama de nimic. Turcul plătește, se spune despre cineva care este silit să plătească, vrând-nevrând, paguba sau cheltuiala făcută de alții. ♦ P. ext. Persoană de religie mahomedană. 2. Adj. Care aparține Turciei sau turcilor (1), privitor la Turcia sau la turci; turcesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de turci (1). – Din tc. türk.
TÚRCA s. f. art. (Pop.) Capră (I 2), brezaie (1). – Et. nec.[1]
TURCÍ, turcesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) asimila cu populația turcă (și cu religia mahomedană). ♦ Refl. (Fam.) A se îmbăta. – Din turc.
ȚÚRCĂ1, țurci, s. f. Bețișor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercând să-l arunce cât mai departe cu ajutorul altui băț mai lung; jocul la care se folosește acest bețișor. – Cf. ucr., rus. curka.
ȚÚRCĂ2, țurci, s. f. Căciulă mare și mițoasă făcută din blană de oaie țurcană. – Cf. țurcan.
TURC, -Ă, turci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau este originară de acolo. ◊ Expr. Cum e turcul și pistolul = cum e omul, așa sunt și faptele lui, prietenii lui. Doar nu dau (sau vin) turcii, se spune spre a modera graba neîntemeiată a cuiva. A fi turc (sau ca turcul) = a fi foarte încăpățânat, a nu vrea să înțeleagă, a nu ține seama de nimic. Turcul plătește, se spune despre cineva care este silit să plătească, vrând-nevrând, paguba sau cheltuiala făcută de alții. ♦ P. ext. Persoană de religie mahomedană. 2. Adj. Care aparține Turciei sau turcilor (1); privitor la Turcia sau la turci; originar din Turcia; ca al turcilor; turcesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de turci (1). – Din tc. türk.
TÚRCA s. f. art. (Pop.) Capră (I 2), brezaie (1). – Et. nec.[1]
TURCÍ, turcesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) asimila cu populația turcă (și cu religia mahomedană). ♦ Refl. (Fam.) A se îmbăta. – Din turc.
ȚÚRCĂ1, țurci, s. f. Bețisor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercând să-l arunce cât mai departe cu ajutorul altui băț mai lung; jocul la care se folosește acest bețișor. – Cf. ucr., rus. curka.
ȚÚRCĂ2, țurci, s. f. Căciulă mare și mițoasă făcută din blană de oaie țurcană. – Cf. țurcan.
TURC1, -Ă, turci, -e, adj. Care aparține Turciei sau populației ei, privitor la Turcia sau la populația ei; turcesc. Limba turcă. ▭ Un agă turc consimțise să asiste la ceremonia de instalare. IORGA, L. I 331. La mal ne întîmpină mai mulți ofițeri turci. BART, S. M. 21.
TURC2, -Ă, turci, -e, s. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau care este originară de acolo; p. ext. persoană de religie mahomedană. Decît roabă turcilor, Mai bin’ hrană peștilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. ◊ (Cu sens colectiv) Frate, te-ai luptat bine cu turcul!... și l-a bătut pe umeri. CAMIL PETRESCU, O. II 89. Zvonul ajungea pînă-n țara turcului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 491. ◊ Expr. Parcă se bat turcii la gura lui = parcă se bat calicii la gura lui, v. gură (I 1). Cum e turcul și pistolul = cum e omul, așa sînt și faptele lui, prietenii lui. (Doar) nu dau (sau vin) turcii, se spune pentru a modera graba neîntemeiată a cuiva. Da stai un pic, tovarășe, ce naiba?! Nu dau turcii! GALAN, B. I 28. A fi turc (sau ca turcul) = a fi încăpățînat, a nu ține seamă de nimic, a nu vrea să înțeleagă. E ca turcul... nu vrea să știe de nimic. PAMFILE, S. T. 85. Turcul plătește, se spune cînd cineva este silit să plătească, vrînd-nevrînd, paguba sau cheltuiala făcută de alții.
TÚRCĂ, turci, s. f. (Transilv., Mold.) Capră (I 2). Începînd de la Ignat și sfîrșind cu zilele crăciunului... tineretul romîn umblă cu turca, capra sau brezaia. PAMFILE, CR. 162. În sărbătorile crăciunului și-n ziua de anul nou se îmblă cu turca. MARIAN, O. II 405. ♦ Nălucă, stafie, fantomă. Toate stihiile năpădesc pe mine... strigoii, moroii... turca. ALECSANDRI, T. 616. – Variantă: țúrcă s. f.
TURCÍ, turcesc, vb. IV. Refl. 1. A renunța la naționalitatea sa, adoptînd limba, obiceiurile și (mai ales) religia turcilor; a deveni turc. Dintr-o împrejurare sau dintr-alta, de voie sau de nevoie, s-a turcit. GHICA, A. 18. Dimitrie s-a dus în Crimeea și s-a turcit. BĂLCESCU, O. I 97. Turcește-te, Iancule, și te dă pe legea noastră. MAT. FOLK. 731. ♦ Tranz. A sili pe cineva să adopte limba, obiceiurile și (mai ales) religia turcilor. Prindeau la tineri și-i duceau în țara lor, unde îi turceau și îi băgau în oastea ianicerilor. ISPIRESCU, M. V. 5. Împăratu-i întreba: – Turcit-ați pe Iancu-vodă? MAT. FOLK. 732. 2. (Familiar) A se ameți de băutură, a se îmbăta. În sara aceea mă cam turcisem eu – nu prea eram obișnuit cu vinul. SADOVEANU, O. I 399.
ȚÚRCĂ1 s. f. v. turcă.
ȚÚRCĂ2, țurci, s. f. Bețișor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercînd să-l arunce cît mai departe cu ajutorul altui băț; jocul la care se folosește acest bețișor. De-a țurca ne-am jucat. STANCU, D. 220. Lăncile lor... îi azvîrleau pe sus ca pe niște țurci. VISSARION, B. 44.
ȚÚRCĂ3, țurci, s. f. Căciulă mare și mițoasă făcută din piele de oaie țurcană; țurcană. S-au îmbrăcat în niște sumăiașe și cu țurci pe cap. SBIERA, P. 113. Și-n cap [avea] o țurcă flocoasă. ODOBESCU, S. I 65. Pe-ai lor umeri poartă glugă, la brîu paloș și pe frunte... se coboară-o neagră țurcă. ALECSANDRI, P. I 33.
turc adj. m., s. m., pl. turci; adj. f. túrcă, pl. túrce
!túrca (dans) s. f. art., neart. túrcă, g.-d. art. túrcii
túrcă (limbă) s. f., g.-d. art. túrcei
turcí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. turcésc, imperf. 3 sg. turceá; conj. prez. 3 să turceáscă
țúrcă s. f., g.-d. art. țúrcii; pl. țurci
turc s. m., adj. m., pl. turci; f. sg. túrcă, pl. túrce
túrca (joc popular) s. f. art., g.-d. túrcii
túrcă (limba) s. f., g.-d. art. túrcei
turcí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. turcésc, imperf. 3 sg. turceá; conj. prez. 3 sg. și pl. turceáscă
țúrcă (bețișor, căciulă) s. f., g.-d. art. țúrcii; pl. țurci
TURC s., adj. 1. s. (înv. și pop.) necredincios, (înv. și reg.) ciutac, (înv.) osman, osmangiu, osmanlâu, otoman, păgân, (ir.) șalvaragiu. 2. adj. turcesc, (înv.) osman, osmanic, osmanlâu, osmănesc, otoman, otomanicesc, otomănesc, păgân, păgânesc.
TÚRCA s. art. v. capra.
TURCI s. v. păpădie.
TURCÍ vb. (înv. și pop.) a se păgâni.
TURCÍ vb. v. ameți, chercheli, îmbăta, turmenta.
ȚÚRCĂ s. (Transilv.) climpuș. (Jocul de-a ~.)
ȚÚRCĂ s. țurcană. (Purta pe cap o ~.)
turc (-ci), – Otoman. – Mr. turcu, megl. turc. Tc. turk (Șeineanu, II, 369; Lokotsch 2114), cf. ngr. τοῦρϰος, sl. turύkύ. – Der. turcoaică, s. f. (femeie din Turcia); turcaleț, s. m. (varietate de zmeu; varietate de patlagină); turcesc, adj. (turc); turcește, adv. (în limba turcă; ca turcii); turci, vb. (a converti la islamism); turcie, s. f. (înv., limba turcă); turcime, s. f. (mulțime de turci); turcism, s. n. (cuvînt turcesc); turculeț, s. m. (copil turc; Banat, sticlete, Carduelis elegans; anemonă, Anemone nemorosa); turcoază, s. f., din fr. turquoise; turchiaz (var. Olt. turchez), adj. (albastru-verzui), unul din puținele cuvinte fr. care au uz popular.
țúrcă (-ci), s. f.1. Căciulă de oaie. – 2. Tac, băț lung și subțire, folosit în anumite jocuri asemănătoare celui de biliard. – 3. Măscărici, paiață, mascat ce colindă pe la case în timpul sărbătorilor de Crăciun, în Trans. Origine incertă. Probabil aparține aceleiași familii expresive a lui țîr, care a ajuns să exprime ideea de „vîrf, pisc”, cf. țurțur și țurțan, s. n. (Olt., stîncă ascuțită). În general, dicționarele consideră că cele trei sensuri sînt cuvinte independente; dar este evident sensul comun de „obiect ascuțit” (măscăriciul se termină de regulă cu un cap ascuțit și corespunde la ceea ce se numește în Munt. barză). Există un anumit paralelism între formarea lui țurcă și cea a lui căciulă. Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 175, se gîndea la un cuvînt dacic. Cihac, II, 536, pornea de la mag. turcos „cu păr lung”, pentru sensul 1, iar II, 427, de la sb. turica „măscărici”, pol. tur „gogoriță, sperietoare”, pentru sensul 3. După Diculescu, Elementele, 439, ar trebui să se meargă la gr. συριϰός. În fine, Bogrea, Dacor., IV, 854, explică sensul 3 prin rut., rus. curka, care probabil provine din rom. Cf. și țuț, țîță, țiglă. Der. țurcan, adj. (se zice despre o anumită varietate de oi cu părul lung); țurcănesc, adj. (făcut din lîna acestor oi); țușcă, s. f. (varietate de oi asemănătoare cu cele țurcane), probabil în loc de *țurșcă, cf. țușcă „basma cu noduri”; turcă, s. f. (Trans., paiață de Crăciun), var. a lui țurcă, datorată unei contaminări cu turc, datorită aspectului său care vrea să inspire frică.
TURC1 ~că (~ci, ~ce) v. TURCESC. /<turc. türk
TURC2 ~că (~ci, ~ce) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau este originară din Turcia. /<turc. türk
TÚRCĂ2 ~ci f. mai ales art. Obicei popular vechi de Anul Nou, când un tânăr, deghizat în capră, umblă, însoțit de alții, pe la case cu urări; capră. /Orig. nec.
TÚRCĂ1 f. mai ales art. Limba turcilor. /<turc. türk
A TURCÍ, turcésc tranz. A face să se turcească. /Din turc
A SE TURCÍ mă ~ésc intranz. A adopta limba, cultura și obiceiurile turcilor; a deveni asemănător cu turcii. /Din turc
ȚÚRCĂ1 ~ci f. 1) Bețișor ascuțit la ambele capete pentru a putea sări cât mai departe la lovirea lui cu un alt băț. 2) Joc pentru copii cu acest bețișor. A se juca de-a ~ca. [G.-D. țurcii] /< ucr., rus. țurka
ȚÚRCĂ2 ~ci f. Căciulă mare și mițoasă, confecționată din blană de oaie țurcană. /Orig. nec.
túrcă, turci, s.f. (reg.) 1. stafie, nălucă. 2. (la sg. art.) masca unui cap de cerb cu care copiii colindă de Crăciun.
țúrcă2, țúrci, s.f. (reg.) 1. căciulă mare și mițoasă făcută din blană de oaie țurcană. 2. lână colorată, toarsă subțire.
Podu-Turcului n. târg în jud. Tecuci: 2200 loc. Târguri anuale.
Răsboiul greco-turc, declarat la 1921, se începu cu un șir de succese ale oștirii grecești asupra armatei turcești demoralizate. Când aceasta fu reorganizată în 1922, Turcii alungară din toate părțile Aziei Mici pe Greci și răsboiul se termină cu dezastrul lamentabil al Grecilor. El avu de urmare ruina prosperității economice a Greciei și micșorarea-i teritorială prin retrocedarea Traciei orientale Turcilor; V. mai la vale Tractatul din Lausanne.
turc a. ce ține de Turcia sau de locuitorii ei: limba turcă. ║ m. locuitor din Turcia: Turcul să plătească! floarea turcului, lăcrămioare.
turcă f. mască cioplită de lemn, tocmai ca un cap de cerb, cu panglici, mărgele și clopoței, cu care umblau copiii de Crăciun: turca și chiraleisa AL. [Fem. din slav. TURŬ, taur, corespunzând sinonimului bănățean cerbuț].
turcì v. a (se) face turc, a primi religiunea mahomedană: mulți creștini s’au turcit.
Turci m. pl. ramura cea mai civilizată din grupul etnic al Turcomanilor, se așezară în Azia pe ruinele Statului Abasizilor, pătrunseră în sec. XIV în Europa,, unde fundară în sec. XV un Stat puternic pe ruinele imperiului bizantin, Stat care ajunse la apogeul său, sub Soliman I.
țurcă f. bețișor ascuțiț de ambele căpătâie: de-a țurca, joc de copii cari bagă bețișorul numit țurcă într’o gaură săpată în pământ și alți jucători îi opresc să se apropie. [Origină necunoscută].
țurcă f. căciulă mare și lățoasă a muntenilor: cu a lor lungi și negre plete se coboar’ o neagră țurcă AL. [Lit. căciulă din lână țurcană].
Turc, Turcoáĭcă s. (vsl. Turŭkŭ, ngr. Tûrkos). Om care are limba turcească drept limbă maternă (Populațiunea Turciiĭ e de vre-o 18 milioane, dintre care ¼ străinĭ). Cap de Turc, un fel de dinamometru care are o căpățînă de forma unuĭ turban (cap de Turc), în care trage cu cĭocanu cel ce-șĭ încearcă puterea. Fig. Om în care daŭ toțĭ (cĭuca saŭ gazda bătăilor). Cum e Turcu, (așa) și pistolu, cum e stăpînu, și sluga; cum e Tandea, și Mandea; cum e unu, așa și cel-lalt. A fugi par’că daŭ Turciĭ și Tătariĭ, a fugi în panică, ca odinioară cînd năvăleaŭ aceștia.
túrcă f., pl. ĭ (var. din țurcă). Nord. Baba-turca (V. babă). Stahie, nălucă sperietoare.
2) turcésc v. tr. Prefac în Turc saŭ în musulman. – Și turcífic, a (neol.).
2) țúrcă1 f., pl. ĭ (cp. cu țurcă 1 și cu ung. cigere, id.). Un joc copilăresc cu doŭă bețișoare (unu lung, și altu scurt, ascuțit la capete și numit țurcă) puse deasupra uneĭ gropițe (V. bichĭ). Trans. Turcă, baba-turca.[1]
1) țúrcă f., pl. ĭ (rut. tot așa. Cp. cu țurcă 2). Căcĭulă țurcănească: (pe frunte) cu-a lor lungĭ și negre plete se coboar’o neagră țurcă (Al.).
TURC s., adj. 1. s. (înv. și pop.) necredincios, (înv. și reg.) ciutac, (înv.) osman, osmangiu, osmanlîu, otoman, păgîn, (ir.) șalvaragiu. 2. adj. turcesc, (înv.) osman, osmanic, osmanlîu, osmănesc, otoman, otomanicesc, otomănesc, păgîn, păgînesc.
turca s. art. v. CAPRA.
turci s. v. PĂPĂDIE.
TURCI vb. (înv. și pop.) a se păgîni.
turci vb. v. AMEȚI. CHERCHELI. ÎMBĂTA. TURMENTA.
ȚURCĂ s. (Transilv.) climpuș.(Jocul de-a ~.)
ȚURCĂ s. țurcană. (Purta pe cap o ~.)
JUNII TURCI, denumire europeană dată membrilor organizației naționaliste turce „Unitate și progres”, fondată în 1889. În urma revoluției din 1908, J.t. au preluat puterea, fără a aduce însă schimbări esențiale ale regimului politic și social existent în Imp. Otoman. Organizația s-a autodizolvat în 1918.
PODU TURCULUI, com. în jud. Bacău, situată în SSV colinelor Tutovei, pe râul Zeletin; 5.112 loc. (2003). Nod rutier. Fabrici de tricotaje, de prelucr. a lemnului și de produse alim. Creșterea bovinelor. Centru pomicol. Prelucr. artistică a răchitei și papurei. Pe terit. satului Căbești, menționat documentar în 1505, au fost descoperite vestigiile unei așezări carpice din sec. 2-3, deasupra cărora au fost identificate urmele uneia de tip Sântana de Mureș (sec. 4 d. Hr.), din care s-au recuperat vase ceramice, obiecte de uz casnic, fibule ș.a. Satele P. t., Bălănești, Giurgioana și Lehancea apar menționate documentar, prima oară, în 1531. Bisericile Sf. Gheorghe (1763), Sf. Nicolae (1795), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (ante 1809, reclădită în 1865) și Sf. Ilie (1830-1834, reparată în 1878, 1905, 1910), în satele Fichitești, Plopu, Giurgioana și P. t.; bisericile de lemn și vălătuci cu hramurile Sfinții Voievozi (1806, reparată în 1930) și Sf. Dumitru (1837-1842), în satele Lehancea și Sârbi.
RĂZBOAIELE RUSO-TURCE, denumirea conflictelor armate din sec. 18-19 între Rusia și Imp. Otoman, prin care prima urmărea să obțină supremația în bazinul Mării Negre, să ia locul stăpânirii turcești în Balcani și să-și deschidă drum spre Constantinopol. În cursul istoriei au avut loc următoarele războaie ruso-turce: 1. R. r.-t. din 1711, la care a participat și domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir. Încheiat prin Pacea de la Prut (iul. 1711), dar starea de război s-a menținut până în 1713. 2. R. r.-t. din 1735-1739, la care a participat de partea Rusiei și Austria, încheiat cu Pacea de la Belgrad (sept. 1739), prin care Imp. Otoman înapoia Rusiei fortăreața Azov, demilitarizată. Oltenia a reintrat în hotarele Țării Românești. 3. R. r.-t. din 1768-1774, încheiat prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi, prin care Rusia a primit teritorii în N și NE Mării Negre și unele cetăți, precum și libertatea comerțului în Marea Neagră și Mediterană. Prevederile acestei păci limitau monopolul turcesc asupra comerțului Țărilor Române. În timpul ostilităților, Țările Române au fost sub administrație provizorie militară rusă, sub comanda mareșalului P.A. Rumeanțev. 4. R. r.-t. din 1787-1791, la care Austria a participat din nou din partea Rusiei. Prin Pacea de la Iași, care încheia războiul, Rusia a primit terit. dintre Bugul de Sud și Nistru și i se recunoștea stăpânirea asupra Crimeii. În timpul ostilităților, Moldova a fost ocupată de trupele ruse, iar Țara Românească de cele austriece. 5. R. r.-t. din 1806-1812, încheiat prin Pacea de la București, prin care, între alte prevederi, Rusia a anexat partea de est a Moldovei situată între Prut și Nistru (Basarabia). În timpul acestui război, Moldova și Țara Românească au fost sub administrație provizorie militară rusă. 6. R. r.-t. din 1828-1829, încheiat prin Pacea de la Adrianopol, prin care Rusia obținea recunoașterea stăpânirii asupra țărmului caucazian al Mării Negre, asupra unor terit. din Transcaucazia și asupra gurilor Dunării, precum și dreptul pentru flota comercială rusă de a trece nestingherită prin Bosfor și Dardanele; Turcia recunoștea independența Greciei și acorda o largă autonomie Serbiei. În privința Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol prevedea: restituirea către Țara Românească a cetăților de pe malul stâng al Dunării, autonomia administrativă pentru ambele țări, alegerea pe viață a domnilor, care vor administra liber țara împreună cu Divanul, libertatea comerțului pentru toate produsele (abolirea monopolului turcesc asupra comerțului Principatelor Române), îngrădirea dreptului de intervenție a Turciei în Principate, menținerea ocupației rusești până la plata despăgubirilor de război de către Poartă ș.a. Între 1828 și 1834, Moldova și Țara Românească, au fost sub administrația rusă, în care timp au fost elaborate și au intrat în vigoare Regulamentele Organice. 7. R. r.-t. din 1877-1878 v. Războiul pentru independență.
TÚRCĂ s. f. (cf. tc. türk): limbă turcică din familia limbilor altaice, ramura turco-mongolă, grupa oguză (venită din Asia), subgrupa oguzo-seldjucă, vorbită de turci – actualii locuitori ai Turciei, urmași ai osmanlâilor (osmanilor, otomanilor, anatolilor) – și de turcii care locuiesc în unele state din Peninsula Balcanică sau din Asia (în România este vorbită de turcii din Dobrogea). Se caracterizează prin: armonie vocalică; rădăcină formată din consoană + vocală + consoană; lipsa genului gramatical; aglutinarea afixelor lexicale din derivare și a celor gramaticale; folosirea largă a numeroaselor forme nominale ale verbului; lipsa conjuncțiilor; existența propozițiilor nominale etc. Cele mai vechi atestări de limbă t. datează din secolul al XI-lea. Influențată de limbi cu mare prestigiu (araba, care i-a oferit terminologia administrativă și științifică, și persana, care i-a pus la dispoziție bogăția ei literară), t. a folosit până în 1929 alfabetul arab, după care, prin reforma lui Kemal Atatürk, scrierea veche a fost înlocuită cu alfabetul latin (astăzi chiar Coranul este editat cu litere latine, adaptate pentru limba t.). Din amestecul elementelor altaice (turcești), semitice (arabe) și indo-europene (persane, bizantine, slave, italiene, germane, franceze etc.) a rezultat, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, limba literară turcă. Aspectul vorbit al acesteia are un caracter conservator, în sensul că a păstrat multe din trăsăturile limbii t. vorbite de vechii osmanlâi (osmani). Limba literară turcă s-a desăvârșit după revoluția din 1919-1923, pe baza dialectului din Istanbul și Ankara. Limba t. a exercitat o puternică influență asupra limbilor din sudul, centrul și răsăritul Europei, asupra limbii tătare din Dobrogea și asupra unor limbi din unele zone ale Asiei (krâm-tătara din R. Uzbekă; gruzina și zana din R. Gruzină). Încă din secolul al XIII-lea se poate vorbi de o influență a limbilor turcice asupra limbii române, exercitată în două etape: a) prin venirea pecenegilor și cumanilor în țările române (Moldova și Țara Românească); b) prin desele incursiuni ale turcilor osmani în țările române, timp de câteva secole. Influența turcă s-a exercitat asupra limbii române atât în vocabular (mai ales), cât și în domeniul formării cuvintelor (sufixele -iu, -lâc și -giu împrumutate), mai ales în Moldova și în Muntenia. În același timp însă, se poate vorbi și despre o influență a limbii române asupra limbii turce (mai ales asupra celei vorbite de turcii din România). O contribuție importantă la cunoașterea limbii turce, vorbită la noi în Dobrogea, a adus cercetătorul român Vladimir Drimba.
a fuma ca un turc expr. (d. bărbați) a fuma foarte mult / excesiv.
turci, turcesc v. r. a se îmbăta, a fi în stare de ebrietate
turcul plătește expr. folosită în situațiile când cineva, vrând-nevrând, plătește paguba sau cheltuiala făcută de alții.
țurcă s. f. sg. vulvă.

turci dex

Intrare: turc (adj.)
turc 1 adj. adjectiv
Intrare: turcă (dans)
turcă pl. -i substantiv feminin
țurcă substantiv feminin
Intrare: țurcă (băț)
țurcă substantiv feminin
Intrare: țurcă (căciulă)
țurcă substantiv feminin
Intrare: turci
turci verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: turc (s.m.)
turc 2 s.m. admite vocativul substantiv masculin