turba definitie

35 definiții pentru turba

TURBÁ, turbez, vb. I. Intranz. 1. A se îmbolnăvi de turbare. 2. Fig. A se mânia, a se înfuria peste măsură. [Prez. ind. și: (pop.) turb] – Lat. turbare.
TÚRBĂ1, turbe, s. f. Varietate de cărbune inferior, format prin carbonizarea parțială a unor resturi de plante de mlaștină și folosit mai ales drept combustibil. – Din fr. tourbe.
TÚRBĂ2, turbe, s. f. (Pop.) Turbare (1). ♦ (Rar) Epitet injurios dat unei persoane. – Din turba (derivat regresiv).
TURBÁ, turbez, vb. I. Intranz. 1. A se îmbolnăvi de turbare. 2. Fig. A se mânia, a se înfuria peste măsură. [Prez. ind. și: (pop.) turb] – Lat. turbare.
TÚRBĂ1, turbe, s. f. Varietate de cărbune inferior, format prin carbonizarea parțială a unor resturi de plante de mlaștină și folosit mai ales drept combustibil. – Din fr. tourbe.
TÚRBĂ2, turbe, s. f. (Pop.) Turbare (1). ♦ (Rar) Epitet injurios dat unei persoane. – Din turba (derivat regresiv).
TURBÁ, turbez, vb. I. Intranz. 1. A se îmbolnăvi de turbare. Un cîine nu rămîne nebătut în sat... Totuși, mai turbează cîte unul primăvara. STANCU, D. 174. Mai ales primăvara... vietatea turbează. PAMFILE, VĂZD. 44. 2. A se mînia peste măsură; a se înfuria. Cînd auzi dascălul de fuga copiilor, turbă de mînie. ISPIRESCU, L. 276. Și să nu turbezi de mînie cînd cugeți că sînt guri rele, invidioși și ignoranți? CARAGIALE, O. III 211. Și cu toții crunt turba, Paloșile ridica. ALECSANDRI, P. P. 154. ◊ Tranz. fact. Mai potolește-te și dumneata, coană Acrivițo, pentru dumnezeu! nu-l mai turba! CARAGIALE, O. III 36. Mă turbează și, zău, mă tem să nu fac vrun păcat într-o zi. ALECSANDRI, T. I 210. ◊ Refl. Fig. Înființîndu-să o furtună foarte cumplită, cu așa sălbătăciune s-au turbat marea, încît undele ei să înălța ca niște case. DRĂGHICI, R. 9. ♦ A cădea într-un acces de furie; a se lăsa cuprins de furie, a înnebuni. Să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, U. 112. Cînd gîndesc... că am să mă întorc iar la dînsa acasă, îmi vine să turbez, să iau cîmpii, nu altăceva. CREANGĂ, P. 123. Da dați-mi pace!... Ați turbat? ALECSANDRI, T. I 299. – Prez. ind. și: turb (EMINESCU, N. 20, ȘEZ. I 126).
TÚRBĂ1 s. f. (Popular) Turbare (1). Se auzi deodată în jurul stînii un lătrat de cîini atît de zgomotos și înverșunat, încît s-ar fi zis că a dat turba într-înșii. GANE, N. II 47. De turbă rar animal care scapă. ȘEZ. III 205. ♦ (Rar) Calificativ injurios dat unei persoane. Da ce ai tu cu munca mea?... prinse a țipa baba. – Taci, turbo! DUNĂREANU, N. 21.
TÚRBĂ2 s. f. Varietate de cărbune de calitate inferioară, format prin carbonizarea parțială a unor resturi de plante de mlaștină și folosit drept combustibil. Ținut mai mult mlăștinos, acoperit de turbă, a fost multă vreme sterp. SAHIA, U.R.S.S. 39.
turbá (a ~) vb., ind. prez. 3 turbeáză
túrbă s. f., g.-d. art. túrbei; pl. túrbe
turbá vb. ind. prez. 1 sg. turbéz, 3 sg. și pl. turbeáză
túrbă (cărbune, turbare) s. f., g.-d. art. túrbei pl. túrbe
GÂNDAC DE TÚRBĂ s. v. cantaridă, gândac de frasin.
TURBÁ vb. v. înfuria, mânia.
TÚRBĂ s. (prin Transilv.) mărăcie, (înv.) torf. (Cărbunele numit ~.)
TÚRBĂ s. v. rabie, turbare.
TÚRBĂ s.f. (Geol.) Varietate de cărbune care se formează în locuri mlăștinoase, prin carbonizarea lentă a plantelor. [< fr. tourbe, cf. lat. turba].
TÚRBĂ s. f. 1. cărbune ușor, cafeniu-închis, în locuri mlăștinoase, prin carbonizarea parțială a plantelor. 2. depozit organic din resturi vegetale incomplet descompuse. (< fr. tourbe)
turbá (turbéz, turbát), vb.1. A se îmbolnăvi de rabie. – 2. A se mînia, a se înfuria, a-și ieși din fire. – Mr. turbu, turbedz, turbare, megl. anturb(ari), istr. turbu. Lat. turbāre (Pușcariu 1774; Philippide, II, 656; Densusianu, GS, II, 20; REW 8992), cf. it. turbare, prov., cat. torbar, sp. turbar, port. torvar, alb. tërboń. Der. din lat. torvus (Pascu, Elemente, 40) nu este probabilă. Uz general (ALR, I, 127). – Der. turbă, s. f. (rabie), popstverbal); turbăciune, s. f. (furie, mînie), cu suf. -ciune (după Candrea, din lat. turbātĭōnem); turbat, adj. (care suferă de rabie; furios,, violent, sălbatic; strașnic); turbătură, s. f. (înv., rabie).
túrbă (-be), s. f. – Varietate de cărbune. Fr. tourbe. – Der. turbărie, s. f. (regiune cu turbă).
A TURBÁ ~éz intranz. 1) A se îmbolnăvi de turbare; a deveni turbat. 2) fig. fam. (despre oameni) A se înfuria grozav; a se supăra peste măsură, exteriorizându-și supărarea. /<lat. turbare
TÚRBĂ ~e f. geol. Cărbune inferior de culoare cafenie-închisă sau neagră, format prin descompunerea lentă a plantelor din mlaștini și întrebuințat drept combustibil și ca îngrășământ. [G.-D. turbei] /<fr. tourbe
turbà v. 1. a fi atins de turbare; 2. fig. a simți o ciudă mare; 3. fam. a se înfuria peste măsură. [Lat. TURBARE].
turbă f. 1. turbare la om; 2. boală de vite; 3. fig. furie: aceste gânduri negre ’n mine turba ’mplântă AL. [Tras din turbà].
turbă f. un fel de cărbune ce se găsește mai la suprafața pământului și e format din resturile vegetale acoperite cu nămolul apelor: turba servă de combustibil acolo unde lipsesc lemnele (= fr. tourbe).
turb și turbéz, a v. tr. (lat. tŭrbare, a turbura [lucrurile, apa, mintea] și intr. „a fi agitat”, d. turba, mulțime de oamenĭ: vgr. týrbe, zgomot, tumult tyrbázo și styrbázo, turbur. V. sturlubatic). Mă îmbolnăvesc de turbare: cînele a turbat. Fig. Mă înfuriĭ grozav: îmĭ vine să turbez cînd văd asemenea lucrurĭ. V. tr. Amețesc: hîrtiile astea m’aŭ turbat!
1) túrbă f., pl. e (d. a turba). Turbare. Fig. Iron. Furie: l-a apucat turba. Epitet ironic unuĭ cîne: țibă, turbă! Cp. cu javră, talan ș. a.
2) *túrbă f., pl. e (fr. tourbe, d. germ. [Elveția] turbe, germ. de jos torf, germ. de sus zurf; it. túrfa). Min. Un fel de cărbune poros care plutește pe apă și care provine din mușchiĭ care din cauza mlaștinilor, n’aŭ putut putrezi bine (V. la mușchĭ). – Turba e maĭ puțin formată de cît lignitu, ĭar fibrele vegetale se disting încă întrînsa. Ĭa servește nu numaĭ ca combustibil, ci și ca îngrășămînt p. ogoare, fie prăfuită, fie amestecată cu nisip, fie prefăcută în cenușă. Fără turbă și alte straturĭ de mușchĭ, Irlanda și alte localitățĭ mlăștinoase ar fi de nelocuit p. om.
turbéz, V. turb.
gîndac-de-turbă s. v. CANTARIDĂ. GÎNDAC-DE-FRASIN.
turba vb. v. ÎNFURIA. MÎNIA.
TURBĂ s. (prin Transilv.) mărăcie, (înv.) torf. (Cărbunele numit ~.)
turbă s. v. RABIE. TURBARE.
TURBĂ vb. 1. Turbat (Drăg); -ul, mold. (Sd XXI). 2. Turbul (Ard; Bih). 3. Turbulea, T., pictor ardelean, 1579, (Anuar CMI – Trans. 1929).

turba dex

Intrare: turbă
turbă substantiv feminin
Intrare: turba (1 -b)
turba 1 -b verb grupa I conjugarea I
Intrare: turba (1 -bez)
turba 1 -bez verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: Turbă
Turbă