tui definitie

45 definiții pentru tui

TUI, tuiuri, s. n. (În Evul Mediu) Steag turcesc alcătuit dintr-o lance cu Semiluna (sau cu o măciulie de metal) în vârf, cu două sau cu trei cozi albe de cal împletite prinse de ea, care constituia un semn distinctiv al puterii și rangului unor înalți demnitari din fostul Imperiu Otoman și din țările vasale lui. – Din tc. tuğ.
ȚOI2, țoiuri, s. n. Păhărel în formă de sticluță cu gâtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu. ♦ Conținutul unui asemenea păhărel. – Et. nec.
TUI, tuiuri, s. n. Steag turcesc alcătuit dintr-o lance cu semiluna (sau cu o măciulie de metal) în vârf, cu două sau cu trei cozi albe de cal împletite prinse de ea, care constituia un semn distinctiv al puterii și rangului unor înalți demnitari din fostul Imperiu Otoman și din țările vasale lui. – Din tc. tuğ.
ȚOI2, țoiuri, s. n. Păhărel în formă de sticluță cu gâtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu. ♦ Conținutul unui asemenea păhărel. – Et. nec.
TUI1, tuiuri, s. n. (Învechit) 1. Steag turcesc alcătuit din două sau trei cozi de cal, lungi și albe, atîrnate de o lance vopsită în roșu, cu semiluna în vîrf (înalții demnitari din imperiu și din țările vasale avînd dreptul, după grad, la un număr fix de astfel de steaguri). Pe ziduri stau rînduite... arme de tot felul, coifuri, zale de fier, tuiuri, iatagane. ODOBESCU, S. A. 85. Cucoane Iorgule, aveți un pașă la masă astăzi?... – Dar, uncheșule; un pașă cu trei tuiuri. ALECSANDRI, T. 1417. Ce te-ai făcut, mare vizir?... Unde-ți sînt voinicii, pașă cu trei tuiuri? RUSSO, O. 34. ♦ Comandant, căpetenie. Rămășiță din această căpitănie s-a mai ținut pînă în vremile mai de curînd și s-a numit «Buciucași» și tuiul ei «Buciuc». BĂLCESCU, O. I 22. 2. Ornament al coifului, făcut din păr de coadă de cal. Mulțimea, încremenită o clipă, izbucnește în huiduieli, urlă în clocot, iar coiful colonelului, cu tui de coadă de cal, se dă speriat înapoi. CAMIL PETRESCU, O. II 257. ◊ (Glumeț) Cînele s-a uitat țintă la stăpîn, ciulind urechile și dînd înștiințare, cu tuiul cozii, că a priceput porunca. SADOVEANU, D. P. 91.
TUÍ2 tuiesc, vb. IV. Refl. (Rar) A se tutui. Ba tu! – Ba tu! – Ian auzi-i cum se tuiesc! ALECSANDRI, T. I 99.
TUI3, TÚIE, tui, adj. (Regional) Tuieș.
TÚIA s. f. (Bot.) Arborele vieții, v. arbore. – Variantă: túie s. f.
TÚIE1 s. f. v. tuia.
TÚIE2, tui, s. f. (Regional) Dor fierbinte de ceva; dîrdoră. Pălindu-l pe băiet tuia însuratului, trimete pe mă-sa la împărat să-i ceară fata de nevastă. ȘEZ. VI 13.
ȚOI2, țoiurî, s. n. Păhărel avînd forma unei sticluțe cu gîtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu (v. ciocan); conținutul unui asemenea păhărel. Erau singuri, lîngă țoiurile de spirt verde de secară. DUMITRIU, N. 240. Din mînă în mînă trece țoiul de țuică, ulceaua cu vin. STANCU, D. 234. La o masă de alături, cu un țoi de țuică și cu mîna la falcă, stătea un mușteriu. PAS, Z. IV 247. Mai bine beau eu două țoiuri. SADOVEANU, M. C. 133. – Variantă: țui (SLAVICI, N. I 294) s. n.
ȚUI s. n. v. țoi2.
TUI1, tuiuri, s. n. (Înv.) Steag turcesc alcătuit din două sau trei cozi albe de cal, atârnate de o lance cu semiluna în vârf, constituind un semn distinctiv al unor înalți demnitari din fostul imperiu otoman și din țările vasale lui. ♦ Comandant, căpetenie. – Tc. tuğ.
TUÍ2, tuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) tutui. – Din tu.
TUI3, TÚIE, tui, adj. (Reg.) Tuieș. – Din tuieș.
tui (steag turcesc) s. n., pl. túiuri
țoi2 (păhărel) s. n., pl. țóiuri
tui s. n., pl. túiuri
țoi (păhărel) s. n., pl. țóiuri
TUI s. v. ciuf.
TUÍ vb. v. tutui.
TUI adj. v. aiurea, aiurit, bezmetic, descreierat, nebun, smintit, țicnit, zănatic, zăpăcit, zurliu.
ȚOI s. (reg.) ciocan, (prin Olt.) puțoi. (Un ~ cu țuică.)
túi (-iuri), s. n. – Însemn militar turc; care constă într-un anumit număr de cozi de cal (6 pentru sultan, 3 pentru Marele Vizir, 2 pentru domnii din Munt. și Mold.), legate la capătul unei lănci roșii. Tc. tuy (Șeineanu, III, 124), cf. ngr. τούγι, bg., sb. tug. – Der. tuigiu, s. m. (fabricant de tuiuri), din tc. tuyci, înv.
tuí (-iésc, -ít), vb. – A înnebuni, a scoate din minți. Creație expresivă, probabil în loc de tutui, cf. tut. Nu apare în dicționare; se folosește în Mold., cf. un flăcău zurbagiu în sat tuește pe toți (Ghibănescu). – Der. tueș (var. tuiș), adj. (Mold., nebun).
túie s. f. – Plantă exotică (Thuja orientalis, T. occidentalis). Fr. thuja nume științific.
ȚOI2, țóiuri, s. n. ~ (din (și variantă curentă pt.) puțoi [puță + suf. augm. -oi], ca formă abreviată, din motive de bună-cuviință)
TUI ~iuri n. înv. Steag turcesc constând dintr-o lance roșie cu semiluna în vârf, cu cozi albe de cal, prinse de ea, care constituia un semn distinctiv al puterii și al rangului. /<turc. tuğ
ȚOI2 ~uri n. Păhărel în formă de sticluță, din care se bea țuică. /Orig. nec.
túie, tui, s.f. (reg.) dor fierbinte, patimă.
tuiu n. 1. steag făcut din două sau trei coade lungi albe de cal, atârnate de o lance vopsită roșu cu semiluna în vârf și împletite cu măestrie. (Sultanul avea șase tuiuri, Vizirul trei, Domnii români două): unde îți sunt voinicii, Pașo cu trei tuiuri? BĂLC.; 2. unul din atributele Domniei (în Țările române vasale Porții) ce se purtau înaintea Domnului la alaiuri sau când pornia la răsboiu: aprozii purtau sangiacul... și două tuiuri turcești date dela împărăție OD., tuiuri de paradă cu trei cozi lungi de cal AL.; 3. azi, în proverbul (de origină istorică), nu e nici topuz nici tuiu, nu-i nimic de dânsul, n’are nicio putere. [Turc. TUY, coadă de bivol sau de cal, legată de o suliță și având în vârf o ghiulea de aur].
țoiu m. 1. Zool. ciocârleț; 2. pahar (în forma ciocului acestei păsări): un țoiu de rachiu (CAR.). [Cf. țiuì].
1) tuĭ n., pl. urĭ (turc. tuĭ, tugh). Vechĭ. Steag făcut din 2-3 coade de cal albe împletite și purtate pe o suliță roșie cu semiluna în vîrf. Acest steag era semnu autoritățiĭ și comandeĭ militare și a înlocuit steagu conferit la început guvernatorilor de provinciĭ. Sultanu avea șase tuĭurĭ, marele vizir treĭ, beglerbeiĭ și domniĭ româneștĭ cîte doŭă (Șăin.).
2) tuĭ, túĭe (Olt.) și túĭeș, -ă (Mold.) adj. Fam. Șuĭ, țicnit, cam nebun.
țoĭ m. Un fel de cojoaĭcă (cĭocănitoare). N., pl. urĭ. Cĭocan (păhăruț, palicĭ) de rachiŭ saŭ de țuĭcă (Car. VR. 1909, 11, 226). V. palicĭ.
tui s. v. CIUF.
tui vb. v. TUTUI.
tui adj. v. AIUREA. AIURIT. BEZMETIC. DESCREIERAT. NEBUN. SMINTIT. ȚICNIT. ZĂNATIC. ZĂPĂCIT. ZURLIU.
ȚOI s. (reg.) ciocan, (prin Olt.) puțoi. (Un ~ cu țuică.)
tuí, tuiesc, vb. tranz. – (reg.) A lovi (Papahagi, 1925). – Creație expresivă, probabil în loc de tutui, cf. tut (DER).
tuí, tuiesc, vb. tranz. – 1. A lovi (Papahagi 1925). 2. A înnebuni (pe cineva) (DER). Cf. adj. tui „țicnit, nebun” (Bulgăr 2007). – Creație expresivă (DER).
ȚUI subst. o pasare (Păs ) 1. Țui țig. (Sd XI 234). 2. Țuia b. (Hur 320). 3. Țuilă (17 B I 443).
Thuja plicata D. Don, « Tuie gigantică », (syn. T. gigantea Nutt.). Specie cu conuri brune, ovoid-alungit-eliptice, cu 8-10 solzi uscați, dintre care 2-3 perechi cu semințe aripate. Frunze verzi, lucioase, solziforme, imbricate, cu o glandă uleioasă, lunguiață; cele de la partea inferioară a ramurilor cu o pată albă, lunguiață. Arbore conic cu ramuri lungi, îndepărtate, pînă la 65 m înălțime, scoarță lucioasă, maro-închis-roșiatică, pe o tulpină dreaptă, cilindrică. Toate speciile descrise mai sus au numeroase varietăți și soiuri decorative.
a pune țuiul pe batac expr. (intl., înv.) 1. a înceta o acțiune. 2. a renunța la ceva. 3. a se muta, a pleca, a-și schimba domiciliul.
țui, țuiuri s. n. (er.) penis.

tui dex

Intrare: tui (s.n.)
tui s.n. substantiv neutru
Intrare: tuie
tuie
Intrare: tui (vb.)
tui vb. verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: tui (adj.)
tui adj.
Intrare: Țui
Țui
Intrare: țoi (păhărel)
țoi 2 s.n. substantiv neutru
țui substantiv neutru