tuba definitie

2 intrări

16 definiții pentru tuba

TUBÁ, tubez, vb. I. Tranz. A consolida pereții unei guri de sondă prin introducerea unei coloane de tuburi în interiorul ei. – Din fr. tuber.
TÚBĂ, tube, s. f. Instrument muzical de suflat din alamă, cu registru grav, format dintr-un pavilion larg, un tub răsucit și un mecanism de pistoane. – Din fr., lat. tuba.
TUBÁ, tubez, vb. I. Tranz. A consolida pereții unei guri de sondă prin introducerea unei coloane de tuburi în interiorul ei. – Din fr. tuber.
TÚBĂ, tube, s. f. Instrument muzical de suflat din alamă, cu registru grav, format dintr-un pavilion larg, un tub răsucit și un mecanism de pistoane. – Din fr., lat. tuba.
TÚBĂ, tube, s. f. Instrument muzical de suflat cu registru grav, construit din alamă. Cornuri, buciume și tube sună falnice fanfare. ALECSANDRI, P. III 94.
túbă s. f., g.-d. art. túbei; pl. túbe
tubá vb., ind. prez. 1 sg. tubéz, 3 sg. și pl. tubeáză
túbă s. f., g.-d. art. túbei; pl. túbe
TÚBĂ s.f. 1. Instrument muzical de suflat, din alamă, având tonul cel mai grav, folosit mai ales în fanfare. 2. (Anat.) Formațiune canaliculară. [< it., fr. tuba].
TUBÁ vb. tr. (tehn.) a căptuși pereții unei guri de sondă cu tuburi de oțel. (< fr. tuber)
TÚBĂ s. f. 1. instrument muzical de suflat din alamă, cu registrul cel mai grav din orchestra simfonică, constând dintr-un tub conic răsucit, terminat cu un pavilion foarte larg și prevăzut cu un mecanism de ventile sau pistoane. 2. (anat.) formațiune canaliculară. (< fr., it., lat. tuba)
A TUBÁ ~éz tranz. (găuri de sondă) A consolida prin introducerea unei coloane de tuburi metalice (montate unul în continuarea altuia). /<fr., it., lat. tuba
TÚBĂ ~e f. Instrument muzical de suflat cu clape, constând dintr-un tub de alamă, răsucit de mai multe ori, terminat la un capăt cu un pavilion larg, care emite sunetele cele mai grave. /<fr., lat. tuba
tubá vb. I (tehn.) A pune tuburi de oțel ◊ „Se merge deasupra zăcământului [...] se sapă puțul, se tubează cu oțel, după care se dă în exploatare [...]” R.l. 29 I 85 p. 5 (din fr. tuber; DEX-S)
tuba (cuv. lat. „trompetă”) v. repercussa; psalmodie.
tubă (< lat. tuba „trompetă, goarnă”), instrument de suflat din alamă cu registrul (I) cel mai grav. Este formată din muștiuc*, un tub conic răsucit, care se termină cu un pavilion* foarte mare. Muștiucul este de mărime medie, între cel al cornului* și cel al trombonului*. Are patru ventile* care coboară sunetele naturale* cu un semiton*, un ton*, un ton și jumătate, două tonuri și jumătate (cvartventil); uneori se folosește și un al cincilea ventil. Întinderea t. este de la Do la fa1. Se notează în cheia* fa, cu accidenții* la armură. Are o sonoritate puternică, în orch. simf. folosindu-se doar 1 (2) t., cu rol de bas (III, 1) în compartimentul instr. de alamă. În partitură* apare pe același portativ* cu trb. 3. Din familia t. fac parte t. în Do, t. în si bemol, t. în la și t. în fa. T. contrabas în do și si bemol, este de obicei folosită în orch. T. dublă este dotată cu un ventil special cu ajutorul căruia este acordată instantaneu din fa în si bemol (cu o cvintă* mai jos). Mecanismul este format din patru ventile cu supape rotative. Este tipul cel mai convenabil atât din punct de vedere tehnic cât și al posibilităților sonore. Termenul generic de tuba (lat.) desemna în vechime, la romani și mai târziu, trompeta*, având rolul de semnal al bătăliilor, parăzilor, serbărilor etc. În accepțiunea actuală, t. apare în sec. 19, când, după apariția ventilelor aplicate la tr. și apoi la trb. s-a construit un trb. bas care a fost denumit „tuba”. Prima t. propriu-zisă a fost construită în Germania (1835) de către Moritz, după indicațiile lui Wieprecht. A fost adoptată imediat de către fanfară (6), iar mai târziu a intrat în componența orch. simf. Primul care i-a încredințat o frază cantabilă a fost G. Mahler (Simfonia I, part. a III-a). Este folosită apoi cu rol solistic de I. Stravinski (Petrușka), R. Strauss (Don Quijote), G. Gershwin (Un american la Paris), Ion Dumitrescu (Suita a-III-a) ș.a. V. fligorn (2); helicon; susafon. T. wagneriene, instrumente de suflat de alamă, intermediare între corn* și fligorn (1-2), destinate de către Wagner partiturii Tetralogiei (în germ. se mai numesc Ringtuben). Au muștiuc de corn, dar tehnica diferă oarecum de a acestui instr., clapele ventilelor fiind mânuite cu degetele mâinii stângi și nu cu cele ale mâinii drepte ca la celelalte t. În orch., execuția la t. wagneriene este încredințată corniștilor. A fost construită în două tipuri: tenor (în si bemol și în mi bemol) și bas (în fa). În afară de Wagner, au fost utilizate de către Bruckner, R. Strauss și Janácek.

tuba dex

Intrare: tubă
tubă substantiv feminin
Intrare: tuba
tuba verb grupa I conjugarea a II-a