TUȘINÁ, tușinez,
vb. I. (
Pop.)
1. Tranz. A tunde oile pe sub pântece și între picioarele dinapoi, pentru a ușura mulsul și suptul mieilor.
2. A tunde scurt părul, barba sau mustața cuiva.
3. A tăia ațele, destrămăturile de la capetele sau de pe laturile unei țesături, ale unei împletituri.
4. A tunde iarba; a aranja (la același nivel) frunzișul unor arbori sau arbuști. –
Lat. *tonsionare (< tonsio).
TUȘINÁRE s. f. (
Pop.) Acțiunea de a tușina și rezultatul ei. –
V. tușina. TUȘINÁ, tușinez,
vb. I.
1. Tranz. (
Reg.) A tunde oile pe sub pântece și între picioarele dinapoi, pentru a ușura mulsul și suptul mieilor.
2. A tunde scurt părul, barba sau mustața cuiva.
3. A tăia ațele, destrămaturile de la capetele sau de pe laturile unei țesături, ale unei împletituri.
4. A tunde iarba; a aranja (la același nivel) frunzișul unor arbori sau arbuști. –
Lat. *tonsionare (< tonsio).
TUȘINÁRE s. f. (
Reg.) Acțiunea de a tușina și rezultatul ei. –
V. tușina. TUȘINÁ, tușinez,
vb. I.
Tranz. 1. (Cu privire la oi) A tunde, tăind lîna numai sub pîntece, la coadă și pe picioarele de dinapoi (pentru a ușura mulsul și suptul mieilor); a suvintra.
2. A reteza părul, barba sau mustața cuiva. Pe cît era de mic și de tupilat, pe atît mai tare i se zbîrlise ariciul bărbii pe care i-l tușina baba Cireașa în fiecare săptămînă. SADOVEANU, N. P. 7. Purtau și puțină barbă, pe care o tușinau din scurt cu foarfecele oilor. id. O. L. 160.
3. A tăia ațele sau destrămăturile de la capetele sau de pe laturile unei țesături, unei împletituri. (
Refl. pas.) În urmă se tușinează rogojina, adică i se rătează capetele firelor de papură, spre a se îndrepta. PAMFILE, I. C. 245.
4. A tunde iarba; a reteza (pentru a îndrepta) ramurile unui copac.
TUȘINÁRE s. f. Acțiunea de
a tușina și rezultatul ei.
tușiná (a ~) (
reg.)
vb.,
ind. prez. 3 tușineáză
tușináre (
reg.)
s. f.,
g.-d. art. tușinắrii
tușiná vb., ind. prez. 1 sg. tușinéz, 3 sg. și pl. tușineáză tușináre s. f., g.-d. art. tușinării tușiná (-néz, -át), vb. –
1. A tunde. –
2. A tunde oile.
Lat. tonsĭōnem „tunsoare”, prin intermediul
vb. *tonsĭonāre (Densusianu, Rom., XXXIII, 287;
cf. Koerting 9590; Candrea), sau al unui urmaș
rom. tușină „tunsoare, lamă tunsă”, cuvînt puțin atestat de Pușcariu 1783; Pușcariu, Conv.
lit., XXXIX, 328; Lacea, Dacor., II, 626; REW 8783),
cf. sard. tosone,
fr. toison. –
Der. tușinat,
adj. (tuns; tăiat); tușinătură,
s. f. (canură, partea mai scurtă a lînii).
A TUȘINÁ ~éz tranz. pop. 1) (oile) A tunde pe sub pântece și între picioarele de dinapoi (pentru a putea mulge mai ușor și a înlesni meilor suptul). 2) (părul, barba, mustățile, iarba etc.) A tăia uniform scurtând și dând un aspect îngrijit. /<lat. tonsionare tușinéz și
tușunéz v. tr. (lat. *tonsionare, d. tonsio, tundere, tunsoare. Cp. cu cășunez, înverșunez). Tund puțin: Barba șĭ-o tușina. De ras, n’avea ce rade (Sadov. V.R. 1807, 9, 308). Taĭ firele maĭ lungĭ la o haĭnă zdrențuită. Pasc vîrfurile, mezdresc. – În Munt.
toșenesc.