TROPÁR, tropare, s. n. Scurtă cântare bisericească de laudă în cinstea unui sfânt sau a unui eveniment religios. – Din sl. troparĭ.

TROPÁR, tropare, s. n. Scurtă cântare bisericească de laudă în cinstea unui sfânt sau a unui eveniment religios. – Din sl. troparĩ.

TROPÁR, tropare, s. n. Scurtă cîntare bisericească de laudă în cinstea unui sfînt sau a unui eveniment religios; imn. Să cînte el troparul, pe adevăratul lui glas. STĂNOIU, C. I. 100. În biserică ceteam și cîntam pe dinafară toate troparele, ca și dascălul Iordache. CREANGĂ, O. A. 286. – Pl. și: (m.) tropari (MACEDONSKI, O. III 100).

tropár s. n., pl. tropáre

tropár s. n., pl. tropáre

TROPÁR s. v. imn.

TROPÁR ~e n. Imn religios de proporții mici, închinat unui sfânt sau unui eveniment. /<sl. tropari

tropar n. cântare bisericească după anumită melodie. [De origină slavo-greacă].

tropár n. pl. e (ngr. tropári d. trópos, mod; vsl. rus. tropári V. trop 2, tropos). Cîntare bisericească de laudă a unuĭ sfînt orĭ a unuĭ eveniment. Carte care cuprinde asemenea cîntărĭ și după care preutu face slujbe (botezurĭ, agheazmă ș. a.) În popor. V. canon, condac, priceasnă, sfetílnă, stihíră.

TROPAR s. (BIS.) imn.

tropar, cea mai veche, mai mică, mai simplă și mai importantă totodată formă imnografică* închegată unitar prin dezvoltarea unei invocații, aclamații ori exclamații, care se cântă (sau se citește) la sfârșitul vecerniei, la începutul și sfârșitul utreniei* la vohodul cel mic al liturghiei* și la slujba ceasurilor. Intercalat între psalmi*, t. era destinat să caracterizeze sărbătoarea zilei și să întrerupă – printr-o cântare mai „rituală” – psalmodia*. ♦ Asupra originii termenului t. nu există nu consens: în tradiția elină (Pindar), t. era melodia unei cântări, sens din care derivă, se pare, și t. ev. med. occid. melodia unui imn (1) și, mai apoi, imnul însuși (W. Christ); de la τρόπος (tropos, „fel, mod de a fi”), se deduce sensul de melodie sau mod de cântare, după cum, în altă interpretare el poate să însemne „chipul” (icoana vieții sfântului), descrierea sărbătorii; unii autori înclină spre originea sa din πρόπαιον (tropaion „trofeu”) semn al biruinței; alții îl derivă din τροπή (trope, „schimbare”), căci t. se cântă alternativ, antifonic* de către strane, iar Marcu din Efes și Zonara, de la substantivul τροπή (trope, „întoarcere”) sau de la verbul τροπέω (tropeo, „mă întorc”, „mă îndrept spre ceva”), pentru că, în execuția lor, t. se „întorceau” după melodia irmosului* și pe toate ehurile*. ♦ În canoane (2), t. se numesc strofele ce urmează după irmos. Așa-numitele stihiri* sunt de asemenea t. Printre cei dintâi și mai însemnați autori de t. sunt Anatolie imnograful (sec. 5), Antim, Timocle (în a doua jumătate a sec. 5) și, mai ales, Roman Melodul (sfârșitul sec. 5 și prima jumătate a sec. 6), datorită căruia genul atinge perfecțiunea.

tropare treimice v. triadicale.

tropár, tropare s. n. 1. Cântare bisericească în care se arată pe scurt virtuțile sfinților sau măreția și importanța sărbătorii respective. 2. (Reg.) Pânză cu care se acoperă mortul; giulgiu. [Var.: tropáriu s. n.] – Din sl. tropari.