troieni definitie

40 definiții pentru troieni

TROIÁN1, troiene, s. n. 1. Îngrămădire mare de zăpadă adusă de vânt și așezată în formă de valuri sau de dune; nămete. ♦ P. gener. Morman, grămadă. 2. Întăritură primitivă făcută de popoarele antice, constând dintr-un dig lung de pământ, cu șanț de apărare. [Pr.: tro-ian] – Probabil din sl. trojanŭ.
TROIÁN2, -Ă, troieni, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Troiei, privitor la Troia, originar din Troia. ◊ Calul troian = a) uriaș cal de lemn construit, potrivit legendelor antice, după îndemnul lui Ulise, de locuitorii din Ahaia în timpul războiului troian și în care aceștia s-au ascuns, contribuind la căderea Troiei; b) fig. mijloc perfid folosit pentru subminarea cuiva. 2. S. m. și f. Locuitor al Troiei. [Pr.: tro-ian] – Troia (n. pr.) + suf. -ean.
TROIENÍ, troienesc, vb. IV. Tranz. 1. A acoperi cu troiene (de zăpadă); a înzăpezi, a nămeți. ♦ Refl. A rămâne în mijlocul zăpezii; a se înzăpezi. 2. A acoperi un obiect îngrămădind ceva peste el; a forma grămezi, mormane; a îngrămădi, a aduna ceva la un loc. [Pr.: tro-ie-] – Din troian1.
TROIÁN1, troiene, s. n. 1. Îngrămădire mare de zăpadă adusă de vânt și așezată în formă de valuri sau de dune; nămete. ♦ P. gener. Morman, grămadă. 2. Întăritură primitivă făcută de popoarele antice, constând dintr-un dig lung de pământ, cu șanț de apărare. [Pr.: tro-ian] – Probabil din sl. trojanŭ.
TROIÁN2, -Ă, troieni, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Troiei, privitor la Troia, din (sau de la) Troia. ◊ Calul troian = a) uriaș cal de lemn construit, potrivit legendelor antice, după îndemnul lui Ulise, de locuitorii din Ahaia în timpul războiului troian și în care aceștia s-au ascuns, contribuind la căderea Troiei; b) fig. mijloc perfid folosit pentru subminarea cuiva. 2. S. m. și f. Locuitor al Troiei. [Pr.: tro-ian] – Troia (n. pr.) + suf. -ean.
TROIENÍ, troienesc, vb. IV. Tranz. 1. A acoperi cu troiene (de zăpadă); a înzăpezi, a nămeți. ♦ Refl. A rămâne în mijlocul zăpezii; a se înzăpezi. 2. A acoperi un obiect îngrămădind ceva peste el; a forma grămezi, mormane; a îngrămădi, a aduna ceva la un loc. [Pr.: tro-ie-] – Din troian1.
TROIÁN2, -Ă, troieni, -e, adj. Care ține de Troia; din (sau de la) Troia. ◊ Calul-troian v. cal.
TROIÁN1, troiene, s. n. 1. Îngrămădire mare de zăpadă adusă de vînt și așezată în formă de valuri sau de dune; nămete. Afară viscolul zidise troiene pînă la streșină și împresurase satul cu întărituri de albă cetate. C. PETRESCU, R. DR. 142. Troianul crescuse pînă la jumătatea zaplazurilor și urmă de pas nu se vedea. ANGHEL-IOSIF, C. L. 78. Valuri albe trec în zare, se așază-n lung troian, Ca nisipurile dese din pustiul african. ALECSANDRI, P. A. 113. ◊ (Metaforic) Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ Loc. adv. În troiene = formînd grămezi (ca niște valuri). Un clopot trist suna și zăpada căzuse în troiene. ANGHEL, PR. 141. ♦ Morman, grămadă de... Pîrîul... licărea tot printre rădăcini și pe sub troian de ramuri pînă la izvorul lui. GALACTION, O. I 293. Vîntul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, O. I 97. Frumoasa-i limpezime în clipă tulburată Se schimbă-n largi troiene de spume argintii. ALECSANDRI, la TDRG. 2. Întăritură primitivă la popoarele vechi, constînd dintr-un val lung de pămînt, cu șanț de apărare. – Pl. și: (rar) troiane (MACEDONSKI, O. I 163), (m.) troieni (PAS, Z. I 103, ALECSANDRI, P. A. 76).
TROIENÍ, troienesc, vb. IV. (Mai ales la pers. 3) 1. Tranz. A acoperi cu troiene de zăpadă; a înzăpezi. [Viscolul] astupa drumurile, troienea porțile, ne izbea în piepturi și ne ținea în loc. SADOVEANU, O. VIII 172. Afară era un viscol care troienise străzile. CAMIL PETRESCU, U. N. 40. Afară, viscolul troienea ușa și ferestrele casei. BUJOR, S. 33. Iarna viscolu-l ascult... Troienind cărările. EMINESCU, O. I 123. 2. Refl. A rămîne imobilizat în mijlocul zăpezii; a se înzăpezi. Ne-am troienit?... Iaca! na, și alta acum... ALECSANDRI, T. I 112. 3. Tranz. A acoperi un obiect, îngrămădind ceva peste el. Andrei privește din umbră cum bieții oameni așază racla, cum o troienesc cu flori, îi aprind făclii. GALACTION, O. I 258. ◊ Fig. Soarele spre asfințit Si-a urmat cărarea. Zi cu zi l-au troienit Vremea și uitarea. TOPÎRCEANU, P. 121. Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri aminte. EMINESCU, O. I 216. ♦ A îngrămădi, a aduna la un loc. Troieni-va Teiul floarea-i peste noi. EMINESCU, O. I 101. ◊ Fig. Aleargă-n vînt și-n noapte năuc și sugrumat De gînduri troienite. COȘBUC, P. I 134.
troián1 adj. m., (persoană) s. m., pl. troiéni; adj. f., s. f. troiánă, pl. troiéne
troián2 (nămete) s. n., pl. troiéne
troiení (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. troienésc, imperf. 3 sg. troieneá; conj. prez. 3 să troieneáscă
troián adj. m., (persoană) s. m., pl. troiéni; f. sg. troiánă, pl. troiéne
troián (nămete) s. n., pl. troiéne
troiení vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. troienésc, imperf. 3 sg. troieneá; conj. prez. 3 sg. și pl. troieneáscă; ger. troienínd; part. troienít
CALEA-LUI-TROIÁN s. v. calea lactee, calea-laptelui.
TROIÁN s. v. nămete.
TROIÁN s. v. grămadă, maldăr, morman, movilă, purcoi.
TROIENÍ vb. 1. v. înzăpezi. 2. v. viscoli.
TROIÁN, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Troia. II. adj. referitor la Troia. ♦ calul ~ = a) cal uriaș de lemn construit de ahei după sfatul lui Ulise, care, introdus în Troia cu războinicii ascunși în el, a pricinuit căderea cetății. b) mijloc perfid folosit de cineva pentru a submina situația sau acțiunile cuiva. (< lat. troianus)
troián (-iéne), s. n.1. Dig de protecție săpat într-o perioadă nedeterminată de-a lungul unei linii aproximativ paralele cu lunca Dunării, atribuit greșit împăratului Traian. – 2. Cantitate mare de zăpăadă, nămete, noian. – 3. Grămadă, morman, teanc. – 4. (Olt.) Potecă într-o fîneață. – 5. (Olt.) Urma saniei pe zăpadă. Sl. trojanŭ (Cihac, II, 423; Șeineanu, Semasiol., 179; Tiktin), cf. sb. trojan. Der. directă din lat. Trāĭānus (Tagliavini, Arch. Rom., XII, 218) nu este posibilă fonetic. Apare în doc. din sec. XV. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare rom.; și că numele său s-ar fi perpetuat în sl. în legătură cu această construcție defensivă, nu este semnificativ, căci este vorba de o tradiție fără temei și cu siguranță tîrzie. – Der. tro(i)eni, vb. (a se îngrămdi zăpada; a fi drumurile blocate de zăpadă).
TROIÁN1 ~iéne n. 1) Strat gros de zăpadă adunată de vânt și dispus în formă de val; nămete. 2) pop. Grămadă de obiecte aruncate în dezordine; vraf. ~ de frunze. 3) înv. Întăritură primitivă, formată dintr-un val de pământ cu șanț de apărare. /Din Troian n. pr.
TROIÁN2 ~iéni m. ist. Persoană care făcea parte din populația de bază a Troiei. /Din Troian n. pr.
TROIÁN3 ~iánă (~iéni, ~iéne) ist. Care aparține Troiei sau populației ei; din Troia. Războiul ~. ◊ Cal ~ a) cal mare de lemn în care, conform legendei, s-au ascuns oștenii care asediau Troia pentru a pătrunde în cetate și a deschide porțile asediatorilor; b) dar făcut unui dușman pentru a-l prinde în cursă. /Din Troian n. pr.
A TROIENÍ ~ésc tranz. 1) (drumuri sau terenuri) A acoperi cu troiene; a nămeți; a înzăpezi. 2) fig. A acoperi, îngrămădind ceva în cantitați mari deasupra. /Din troian
A SE TROIENÍ mă ~ésc intranz. (despre vehicule sau călători) A se împotmoli în zăpadă; a se înzăpezi. /Din troian
Novac m. 1. V. Baba; 2. Brazda lui Novac, numit și Troianul, șanț de 1½ stânjeni în jud. Romanați.
Troian a. și m. 1. ce ține de Troia: răsboiul Troian; 2. locuitor din Troia.
troian n. 1. grămadă de zăpadă ridicată de vifor: răsbatem iute troiene de ninsori AL.; 2. fig. grămadă, morman: troiene albe dea dușmanilor oase Al.; 3. fig. massă în mișcare: ce sau făcut acele troiene de popoare? BĂLC. [După grămada de pământ sau șanțul cunoscut sub numele de Troianul ori valul lui Troian (v. Troian): interesantă generalizare a unui termen geografic, prin amintirile ce poporul leagă de numele împăratului Traian, personaj istoric ajuns legendar].
troienì v. 1. a (se) acoperi cu zăpadă: s’a troienit drumul de fier AL. troienind cărările EM.; 2. fig. a albi: necazurile ce troienesc și îmbătrânesc fără de vreme; 3. a acoperi în genere: troieni’va teiul floarea-i peste noi EM.
întroĭenésc și troĭenésc v. tr. (d. troĭan). Acoper cu troĭanu, nămețesc: zăpada a troĭenit casa. V. refl. Mă înțepenesc în troĭan, în zăpadă groasă: trenu s’a întroĭenit. V. împotmolesc și înzăpădesc.
troĭán n., pl. ĭene vechĭ și anurĭ (vsl. troĭan, un zeŭ oare-care, sîrb. trojan, zidurĭ atribuite luĭ Traĭan, care a rămas în amintirea Slavilor balcanicĭ. De la ideĭa de „șanțu luĭ Traĭan” lat. vallum Trajani, s’a trecut la ideĭa de „înălțătură, zid, troĭan”. De la lat. Trajanus, rom. s’ar fi făcut *trăin, ca creștin, d. christianus). Șir de zăpadă grămădită de vînt ca un val de apă.
troĭenésc, V. întroĭenesc.
TROIAN s. nămete, noian, (prin Mold.) sul. (Un ~ de zăpadă.)
troian s. v. GRĂMADĂ. MALDĂR. MORMAN. MOVILĂ. PURCOI.
TROIENI vb. 1. a (se) înnămeți, a (se) întroieni, a (se) înzăpezi, a (se) nămeți, (reg.) a (se) omeți. (Drumurile s-au ~ ) 2. a viscoli. (Vîntul ~ zăpada.)
Calul Troian v. Odysseus.
Troieni = Troiani.
troián, troiene, s.n. – 1. Îngrămădire mare de zăpadă; nămete, morman, grămadă. 2. (top.) Troian, fânațe, deal în Groșii Țibleșului, Suciu de Sus (Vișovan, 2008: 245); pădure și deal în Săcel (Vișovan, 2005); Culmea Troianului, vârf de munte în Săliștea de Sus (Vișovan, 2005); Muntele Traianul (Troianul, în denumirea locală) din hotarul Săcelului, în amintirea împăratului care stăpânea o parte din Dacia (Filipașcu, 1940: 17). La sud de Moisei se află „muntele Traian, de unde izvorăște pârâul Dragoș” (Demeter, Marin, 1935, 99). Legenda spune că pe muntele Troian din Lăpuș trăiau mai demult uriașii: „Spuneau că pe Șes, pe Troian, între Groși și Suciu erau niște oameni foarte mari, față de cum suntem noi, cei de astăzi” (Bilțiu, 1999: 146). „Cimitirele tumulare propriu-zise apar în nordul Transilvaniei abia în bronzul târziu. Un astfel de cimitir se afla pe terasa înaltă, lungă de câțiva km și lată de mai multe sute de metri, numită Troian, din stânga râului Suciu (Țibleș), la aproximativ 1,5 km nord-est de localitatea Suciu de Sus” (Marmația, 2003: 123). 3. (astr.) Drumul lui Troian (Ieud, Rozavlea, Săcel) sau Cărarea lui Stroian (Giulești) – pentru Calea Lactee (ALRRM, 1973: 661). – 1. Din Traian, referitor la împăratul roman Marcus Ulpius Traianus, cuceritorul Daciei. „Cultul său a devenit obligatoriu și în noua provincie. Traian s-a păstrat în cultura mitică a românilor ca un fel de zeu, legat de ritualul Anului Nou, când se serba primăvara” (Kernbach, 1989). „Derivarea directă din lat. Traianus nu este posibilă fonetic. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare românești” (DER). 2. Din sl. trojanŭ (Cihac, Șăineanu, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA), cf. srb. trojan. 3. Acest cuvânt daco-român se aseamănă, după sens și formă, cu veneț. trodzo, friulan troi etc. și acoperă sinonime viabile în alte dialecte din regiunea Alpilor. Acestea derivă din preromanicele *trojiu-, *troiu-, „drum de picior, cărare”. În limba română, din baza autohtonă *troiu + suf. -an, s-a format der. troian (Giuglea, 1944).
troián, troiene, s.n. – 1. Îngrămădire mare de zăpadă; nămete, morman, grămadă. 2. (top.) Muntele Traianul (Troianul, în denumirea locală) din hotarul Săcelului, în amintirea împăratului care stăpânea o parte din Dacia (Filipașcu 1940: 17). ♦ La sud de Moisei se află „muntele Traian, de unde izvorăște pârâul Dragoș” (Demeter, Marin, 1935, 99). Legenda spune că pe muntele Troian din Lăpuș trăiau mai demult uriașii. „Spuneau că pe Șes, pe Troian, între Groși și Suciu erau niște oameni foarte mari, față de cum suntem noi, cei de astăzi” (Bilțiu 1999: 146). „Cimitirele tumulare propriu-zise apar în nordul Transilvaniei abia în bronzul târziu. Un astfel de cimitir se afla pe terasa înaltă, lungă de câțiva km și lată de mai multe sute de metri, numită Troian, din stânga râului Suciu (Țibleș), la aproximativ 1,5 km nord-est de localitatea Suciu de Sus” (Marmația 2003: 123). 3. (astr.) În expr. Drumu lui Troian (Ieud, Rozavlea, Săcel) sau Cărarea lui Stroian (Giulești) – pentru Calea Lactee (ALR 1973: 661). – 1. Din Traian, referitor la împăratul roman Marcus Ulpius Traianus, cuceritorul Daciei; „Cultul său a devenit obligatoriu și în noua provincie. Traian s-a păstrat în cultura mitică a românilor ca un fel de zeu, legat de ritualul Anului Nou, când se serba primăvara” (Kernbach 1989). 2. Din sl. trojanŭ (Cihac, Șeineanu, Tiktin, cf. DER), cf. srb. trojan. „Derivarea directă din lat. Traianus nu este posibilă fonetic. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare românești” (DER); Probabil din sl. trojanŭ (DEX). 3. „Acest cuvânt daco-român se aseamănă, după sens și formă, cu veneț. trodzo, friulan troi etc. și acoperă sinonime viabile în alte dialecte din regiunea Alpilor. Acestea derivă din preromanicele *trojiu-, *troiu-, «drum de picior, cărare». În limba română, din baza autohtonă *troiu+suf. -an, s-a format der. troian” (Giuglea 1944).

troieni dex

Intrare: troian (adj.)
troian adjectiv substantiv neutru
Intrare: troieni
troieni verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: troian (s.m.)
troian substantiv masculin substantiv neutru