troiță definitie

2 intrări

16 definiții pentru troiță

TRÓIȚĂ, troițe, s. f. Cruce mare de lemn sau de piatră (împodobită cu picturi, sculpturi, inscripții și uneori încadrată de o mică construcție), așezată la răspântii, pe lângă fântâni sau în locuri legate de un eveniment. ♦ Icoană, formată din trei părți, dintre care cele laterale sunt prinse cu balamale, ca niște obloane, de cea din mijloc; triptic. [Acc. și: troíță. – Pr.: tro-i-] – Din sl. troica.
TRÓIȚĂ, troițe, s. f. Cruce mare de lemn sau de piatră (împodobită cu picturi, sculpturi, inscripții și uneori încadrată de o mică construcție), așezată la răspântii, pe lângă fântâni sau în locuri legate de un eveniment. ♦ Icoană, formată din trei părți, dintre care cele laterale sunt prinse cu balamale, ca niște obloane, de cea din mijloc; triptic. [Acc. și: troíță. – Pr.: tro-i-] – Din sl. troica.
TRÓIȚĂ, troițe, s. f. 1. Cruce mare de lemn sau de piatră, de obicei cu un mic acoperiș, uneori împodobită cu picturi și cu inscripții, așezată la răspîntii sau pe lîngă fîntîni. La o răspîntie era o troiță, sub o pălărie de șindrilă veche. GALACTION, O. I 60. Cum trecură podul de lemn, Stoica oprește la fîntîna cu șipot, acoperită de o troiță de stejar. CAMIL PETRESCU, O. I 324. ♦ Icoană formată din trei părți, dintre care două sînt prinse cu balamale, de cea din mijloc ca niște obloane. V. triptic. În părete o mică candelă lumina o vechie troiță de lemn. ODOBESCU, S. I 66. 2. Grup de trei oameni sau de trei lucruri; treime. Nu trece tocmai mult și vine vremea de însurat și feciorului celui mic. Baba însă voia cu orice chip să aibă o troiță nedespărțită de nurori... de aceea și chitise una de mai înainte. CREANGĂ, P. 8. – Accentuat și: troíță.
tróiță (tro-i-) s. f., g.-d. art. tróiței; pl. tróițe
tróiță s. f. (sil. tro-i-), g.-d. art. tróiței; pl. tróițe
TRÓIȚĂ s. cruce, (Transilv. și Ban.) rugă. (O ~ la margine de drum.)
TRÓIȚĂ s. v. sfânta treime, triadă, trinitate, trio.
tróiță (-țe), s. f.1. Treime. – 2. Triptic. – 3. Crucifix, rugă. Sl. (rus.) troica (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 423). – Der. troicinic, adj. (se zice despre imnurile liturgice care slăvesc Sfînta Treime), din sl. troičῑnŭ (Tiktin).
TRÓIȚĂ ~e f. 1) Cruce mare (de lemn sau piatră) ornamentată cu picturi sau sculpturi pe teme religioase, instalată la fântâni, la răspântii etc. 2) Icoană care reprezintă cele trei fețe ale divinității (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh). 3) fig. Reunire de trei persoane sau de trei lucruri care constituie o unitate; trinitate. [G.-D. troiței; Sil. tro-i-] /<sl. troică
troiță f. 1. sfânta Treime; 2. icoană cu două obloane lăturașe zugrăvite cu sfinți: o candelă lumina o veche troiță de lemn OD.; 3. fam. număr de trei persoane: troiță nedespărțită de surori CR. [Slav. TROIȚA, trinitate].
tróiță f., pl. e (vsl. rus. tróica, treime). Pop. Treime. Sărbătoarea Sfinteĭ Treimĭ: a sosit Troița. Icoană saŭ cruce care reprezentă Sfînta Treime și care, pe alocurĭ, e așezată pe la răspîntiĭ p. închinare. – Și trăĭme. V. rugă, uniță, duiță.
troiță s. v. SFÎNTA TREIME. TRIADĂ. TRINITATE. TRIO.
TROIȚĂ s. cruce, (Transilv. și Ban.) rugă. (O ~ la margine de drum.)
tróiță, troițe, s.f. – 1. Cruce mare de lemn sau de piatră așezată la răspântii; răstignire. Cea mai veche troiță de hotar din Maramureș este Troița Rednicenilor (Berbești), din sec. XVIII. După R. Vulcănescu (1987: 202, 367), troițele maramureșene ar fi ultimele relicve ale crucilor dacice (cele trei extremități superioare depășesc cercul), ca simbol păgân al unui ancestral cult solar practicat de populația geto-dacă. 2. Cruce funerară: din a doua jumătate a secolului XX, semnificația primară a troițelor s-a minimalizat, accentul căzând cu precădere pe caracterul funerar, sub influența și notorietatea de care s-a bucurat „Cimitirul Vesel” din Săpânța. ♦ Principesa Ileana a României, al șaselea copil al regelui Ferdinand și al reginei Maria, fostă arhiducesă de Austria, s-a autoexilat în Statele Unite. S-a călugărit, devenind stareță („Maica Alexandra”) la Mănăstirea „Schimbarea la față” din Ellwood City, Pennsylvania. Înainte de a se stinge din viață (21 ianuarie 1991), a cerut să i se pună la căpătâi o troiță, sculptată „ca prin părțile Maramureșului”. ♦ Marele poet român Nichita Stănescu (1933-1983), de patru ori premiat de Uniunea Scriitorilor din România, laureat al premiului Herder (1975) și membru (postum) al Academiei Române, odihnește în Cimitirul Bellu din București, mormântul lui fiind împodobit cu o troiță realizată în Maramureș, oferită prinos de organizatorii Serilor de Poezie de la Desești. ♦ După Revoluția din 1989, țara a fost împânzită de troițe maramureșene pentru a comemora eroii din decembrie. Primul monument a fost amplasat, în primele luni ale anului 1990, în fața Catedralei din Timișoara, operă a artistului lăpușean Alexandru Perța Cuza. 3. În expr. a sta troiță = a sta nemișcat: „Și cu mâinile troiță se roagă” (Memoria, 2001: 33). – Din vsl. troica „treime, trinitate” (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER; DEX, MDA).
tróiță, troițe, s.f. – Cruce mare de lemn sau de piatră așezată la răspântii; răstignire. Cea mai veche troiță de hotar din Maramureș este Troița Rednicenilor (Berbești), din sec. XVIII. În expr. a sta troiță = a sta nemișcat: „Și cu mâinile troiță se roagă” (Memoria 2001: 33). – Din sl. troica.
tróiță, troițe s. f. 1. (În religia creștină) Unitatea mistică a celor trei ipostaze divine: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Duhul Sfânt; Treime, trinitate. 2. Monument votiv de lemn (sau piatră), de forme variate de la cruce până la construcții de tipul unei capele (împodobit cu diferite picturi, inscripții etc.), așezat la răspântii, pe lângă fântâni sau în locuri legate de un eveniment deosebit. ♦ Icoană alcătuită din trei părți, dintre care cele laterale sunt prinse cu balamale de cea din mijloc; triptic. 3. (În sintagma) Sfânta Troiță = numele popular al sărbătorii Sfintei Treimi, care are loc la 50 de zile după Paști. [Acc. și: troíță] – Din sl. troica.

troiță dex

Intrare: troiță
troiță substantiv feminin
  • silabisire: tro-i-
Intrare: troiță
troiță