troacă definitie

2 intrări

26 definiții pentru troacă

TROÁCĂ, troace, s. f. 1. Albie, copaie, covată (scurtă și lată). 2. Ladă mare în care cade făina măcinată la moară. 3. Vas de lemn (în formă de jgheab, de ladă lungă etc.) în care se pune apa sau mâncarea pentru animale. 4. (Fam.; la pl.) Catrafuse, calabalâc. [Var.: (reg.) troc s. n.] – Din germ. dial. Trok.
TROC2 s. n. v. troacă.
TROÁCĂ, troace, s. f. 1. Albie, copaie, covată (scurtă și lată). 2. Ladă mare în care cade făina măcinată la moară. 3. Vas de lemn (în formă de jgheab, de ladă lungă etc.) în care se pune apa sau mâncarea pentru animale. 4. (Fam.; la pl.) Catrafuse, calabalâc. [Var.: (reg.) troc s. n.] – Din germ. dial. Trok.
TROC2 s. n. v. troacă.
TRÉUCĂ s. f. v. troacă.
TROÁCĂ, troace, s. f. 1. Covată scurtă și lată, făcută de obicei dintr-o singură bucată de lemn scobit; albie, copaie. Bătrînii își luară troaca cu copilul și du-te cu el la holdă. BOTA, P. 27. Îți trebuie troacă nouă, Troacă nouă de lemn verde. MARIAN, NA. 22. ◊ Fig. Și cînd să deie stelelor ovăz din troacă, A aflat... Că-s mai puține. BENIUC, V. 140. ◊ Expr. A-l face pe cineva troacă de porci v. porc. ♦ (Familiar, la pl.) Încălțăminte veche, uzată, lăbărțată. Tu și alți cîțiva aveți niște troace ca vai de lume, cu tălpi rupte. PAS, Z. I 66. ♦ (Familiar, la pl.) Catrafuse, boarfe, calabalîc. Am alerga nebunește și nu ne-am putea astîmpăra pînă cînd nu am ști tot așa de bine unde vom ajunge mîne cu troacele noastre, pe cît știm de unde vom porni cu ele. CARAGIALE, M. 229. 2. Jgheab făcut de obicei dintr-un trunchi de copac scobit, din care se adapă vitele la fîntînă. Apșoara ploilor Tot din troaca boilor. TEODORESCU, P. P. 623. 3. (Regional; Bot.) Tigvă (2). ♦ Vas pentru apă sau vin, făcut din fructul tigvei. (Atestat în forma troc) Tuță al nostru, săracul, a stat toată viața lîngă trocul lui cu vin și-a băut de și-a înnegrit beregata. DUMITRIU, N. I. 31. 4. Ladă în care curge făina măcinată la moară. ♦ Vas de lemn plin cu apă, în care se învîrtește tocila pentru a se umezi. – Variante: tréucă (POPA, V. 96, ȘEZ. XXI 66) s. f., troc s. n.
TROC1 s. n. v. troacă.
troácă s. f., g.-d. art. troácei; pl. troáce
troácă s. f., g.-d. art. troácei; pl. troáce
TROÁCĂ s. 1. v. adăpătoare. 2. (la pl.) v. boarfe.
TROÁCĂ s. v. carapace, ladă, postavă, tărtăcuță, tigvă, tâlv, țest.
troácă (-ce), s. f.1. Albie, copaie, covată. – 2. Ladă în care curge făina la moară. – 3. (Trans.) Sabot, piedică de roată de car. – 4. (Olt.) Tigvă (Lagenaria vulgaris). – Var. Olt., Trans. troc, Mold. treucă. Germ. Trog, prin intermediul săs. trôch, șvabul Trucke (Diez, Gram., I, 129; Borcea 215; REW 8932; Candrea), cf. ceh. troky (Cihac, II, 421; Densusianu, Rom., XXXIII, 287). – Der. trocar, s. m. (nume dat locuitorilor din suburbiile Brașovului, poreclă dată ardelenilor de către locuitorii din Muntenia; Arg., polițist), s-a explicat prin copaia în care se vînd fructele (Lacea, Țara Bîrsei, III, 234) sau printr-un anumit obicei (Candrea), dar se datorează mai degrabă sensului de „animal care mănîncă din troacă”. Nu este clară eventuala legătură a var. treucă cu teucă.
TRÉUCĂ ~ci f. Vas făcut din scânduri ori scobit într-un trunchi de copac sau în piatră, din care mănâncă sau beau animalele; troacă. /Orig. nec.
TROÁCĂ ~ce f. Vas de lemn sau de piatră în formă de jgheab, din care mănâncă sau beau animalele; treucă; treică. /<germ. Trog
troacă f. Tr. 1. albie în care se dă de mâncare porcilor; 2. vasul de lemn plin cu apă în care roata dela tocilă, învârtindu-se, se udă; 3. căpătâiul cel mic al joagărului; 4. Bot. tidvă; 5. unealtă pe care se împletia găitanul (v. Trocari); 6. pl. catrafuse: unde vom ajunge mâine cu troacele noastre? CAR. [Sas. TROK = nemț. TROG].
tréŭcă, V. troacă.
troácă (oa dift.) f., pl. e (d. troc 1). Covată, albie, copaĭe, postavă (scobită dintr’un trunchĭ orĭ făcută din scîndurĭ) p. diferite uzurĭ (de plămădit, de dat mîncare saŭ apă vitelor ș. a.). Carapace, țest: broască cu troacă. Serbia. Tivdă de ținut apă. – În nord și treŭcă, pl. ĭ (germ. dial. trucke = truhe, sipet, mlat. trucca, d. lat. truncus, trunchĭ) în sud și teĭcă, pl. ĭ. V. crep 1.
1) troc n., pl. urĭ (sas. trok, germ. long. trog, de unde și vfr. troc și it. trusgo, truogolo, troc. V. troacă). Trans. Munt. Mold. Covată, chersîn, albie (de plămădit, de dat mîncare vitelor, de spălat rufele, de legănat copiiĭ): a ĭeșit cu trocu să arunce lăturile (Ĭal. Șez. 30, 205, și VR. 1928, 9, 207 și 213). – Augm. trocán, pl. e (Șez. 30, 168). Dim. trocățică, pl. ele (Cov.).
troa s. v. CARAPACE. LADĂ. POSTAVĂ. TĂRTĂCUȚĂ. TIGVĂ. TÎLV.
TROA s. 1. adăpătoare, jgheab, uluc, (pop.) teică, (inv. și reg.) scoc, (reg.) moldă, vălău, (Bucov. și Transilv.) halău, (Munt. Olt. și Ban.) piuă. (~ pentru adăpatul vitelor.) 2. (la pl.) boarfe (pl.), bulendre (pl.), calabalîc, catrafuse (pl.), țoale (pl.), (reg.) bodroanțe (pl.), cioveie (pl.), trancanale (pl.), (Olt.) dănănaie. (Ia-ți ~ și pleacă!)
troaca v. brâul.
troácă, troci, s.f. – (reg.) 1. Cutie; școtuie. Troacă de moșini = cutie de chibrituri. 2. Recipient din lemn sau tablă în care se dă mâncare la porci; albie; valău, halău (ALRRM, 1971: 297). – Din germ. dial. Trog, Trok „covată, copaie” (Șăineanu; Diez, Borcea, Candrea, cf. DER; DEX).
troácă, troci, s.f. – 1. Cutie; școtuie. Troacă de moșini = cutie de chibrituri. 2. Recipient din lemn sau tablă în care se dă mâncare la porci; albie; valău, halău (ALR 1971: 297). – Din germ. dial. Trog.
TROACĂ subst. 1. – act. 2. Trochești s.; Troculești fam. (AO XV 65). 3. Trocan, olt. (Sd XXII). 4. Trocaru act.
a face troacă de porci expr. a ocărî, a mustra.
troace s. f. pl. catrafuse, calabalâc

troacă dex

Intrare: troacă
troacă substantiv feminin
troc 2 pl. -e substantiv neutru
treucă substantiv feminin
Intrare: Troacă
Troacă