TRÍȘCĂ, triște, s. f. Vechi instrument muzical popular de suflat, făcut din trestie, soc etc., asemănător cu un fluier fără găuri. ♦ Fiecare dintre tuburile sonore ale cimpoiului; țurloi. – Et. nec.

TRÍȘTE, s. f. v. striște.

TRÍȘCĂ, triște, s. f. Vechi instrument muzical popular de suflat, făcut din trestie, soc etc., asemănător cu un fluier fără găuri. ♦ Fiecare dintre tuburile sonore ale cimpoiului; țurloi. – Et. nec.

TRÍȘTE s. f. v. striște.^[1]

TRÍȘCĂ, triște, s. f. Fluier scurt (de paltin, de trestie sau de soc) avînd, la capătul prin care se suflă, numai o mică deschizătură lunguiață. Asculta mugetul tunurilor și trișca lui Vatamanu, pe prispă. CAMILAR, N. I 422. Mi se pare că adie din vale un zvon de trișcă. SADOVEANU, V. F. 26. Să mai ascult, pe gînduri, doina, trișca de la tîrlă. VLAHUȚĂ, P. 47. ♦ Fiecare dintre tuburile sonore ale cimpoiului; țurloi. Clarinetul se schimba în trișcă de cimpoi, flautul în bucium de munte. HOGAȘ, H. 44.

TRÍȘTE, (rar) triști, s. f. (Învechit și popular) Soartă, destin, ursită. Așa mi-a fost triștea; văd eu că n-am încotro. ISPIRESCU, L. 53. Vai de ea, nenorocita!... Că i-a fost triștile sparte Și n-a avut de bărbat parte. PANN, P. V. II 156. ♦ Noroc. Se căina și se întrista în sufletul ei că n-avea triște. ISPIRESCU, L. 26. Să mă duc dintr-acest loc, Că e loc făr’ de noroc Ș-o siliște Făr’ de triște. TEODORESCU, P. P. 281.

tríșcă s. f., g.-d. art. tríștei; pl. tríște

tríște s. f., g.-d. art. tríștii; pl. triști

tríșcă s. f., g.-d. art. tríștei; pl. tríște

tríște s. f., g.-d. art. tríștii; pl. triști

STRÍȘTE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, șansă, ursită, zodie.

TRÍȘCĂ s. (MUZ.) (prin Olt.) totâlcă. (A cânta din ~.)

TRÍȘTE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

tríșcă (-ște), s. f. – Fluier, tilincă. – Var. strișcă. Creație expresivă, cf. tilincă, tilișcă, și paralelismul cu flișcă, frișcă. Legătura cu sl. trŭsti „trestie” sau sl. trĕštiti „a suna” (Tiktin) este îndoielnică. – Der. trișcar, s. m. (persoană care cîntă din trișcă); trulișcă, s. f. (Trans., fluier).

tríște s. f. – Soartă. – Var. înv. striște, strînște. Sl. sŭręsta „întîmplare” (Miklosich, Lexicon, 953; Cihac, II, 372), cf. bg. srĕštŭ „întîmplare”, sb. sredja „soartă”, mag. szerencse „fericire”. – Der. răstriște (var. restriște), s. f. (nenorocire, nefericire, mîhnire), cu pref.răs-.

TRÍȘCĂ ~te f. 1) Instrument muzical asemănător cu fluierul, dar fără găuri. 2) Fiecare dintre fluierele cimpoiului; țurloi. /Orig. nec.

striște f. pl. V. triște.

trișcă f. Mold. fluieraș de trestie (astupat la capătul prin care se suflă) cu sunetul tare și ascuțit: trișca dela târlă. [Cf. slav. TRŬSTĬ, trestie].

triște f. soartă: îl găsia văietându-și triștea OD. [Și striște = bulg. SREȘTŬ, întâlnire (fericită sau nefericită), considerată, după credințele poporului, ca piază bună sau rea].

stríște, V. triște.

tríșcă f., pl. ște, ștĭ (rudă cu treasc și cu rut. trisk, pîrîĭală. Cp. și cu vsl. trŭstĭ, troska, trestie). Fluĭeraș copilăresc de pană de gîscă saŭ de cotor de frunză de dovleac ș. a. Fluĭer primitiv de paltin cu șase găurĭ fără dop. (V. trulișcă, tilincă). Nord. Beschie verticală de tăĭat grinzile în lung. – Și strișcă.

tríște și (vechĭ) stríște și strînște f. (bg. srĭešta, întîlnire, d. vsl. sŭrenšta, srenšta sŭrĭeteniĭe, strĭeteniĭe, d. sŭrĭetati, a întîlni; rus. strĭetenie. V. răstriște, stretenie). Munt. Olt. Soartă, noroc: a avut triște de ploaĭe la timp. – La Vlah.: sînt oamenĭ care aduc noroc, după cum îs alțiĭ purtătorĭ de triște (= nenoroc. Univ. 1909, 4 Aŭg., 1, 5). V. loavă.

striște s. v. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. ȘANSĂ. URSITĂ. ZODIE.

TRIȘCĂ s. (MUZ.) (prin Olt.) totîlcă. (A cînta din ~.)

triște s. v. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. URSITĂ. ZODIE.

tríșcă, triște, s.f. – Instrument muzical de suflat, specific păstoresc, asemănător cu un fluier fără găuri: „Au o lungime de 15-20 cm și sunt din lemn de cireș. Păcurarii suflă din ele tot timpul zilei, când umblă cu oile la nedeie” (Morariu, 1937: 178). – Et. nec. (DEX, MDA); creație expresivă, cf. tilincă (DER).

tríșcă, triște, s.f. – Instrument muzical de suflat, specific păstoresc, asemănător cu un fluier fără găuri: „Au o lungime de 15-20 cm. și sunt din lemn de cireș. Păcurarii suflă din ele tot timpul zilei, când umblă cu oile la nedeie” (Morariu 1937: 178). – Creație expresivă, cf. tilincă (DER).

tríște (rar) triști s. f. Soartă, destin, ursită (bună sau rea). – Din sl. sŭrenšta.