triumfare definitie

2 intrări

18 definiții pentru triumfare

TRIUMFÁ, triúmf, vb. I. Intranz. 1. A repurta o victorie strălucită, a birui în luptă. 2. Fig. A reuși, a avea un mare succes; a se impune. 3. A se mândri, a jubila în urma unei victorii, a unui succes. [Pr.: tri-um-. – Prez. ind. și: triumfez] – Din lat. triumphare, fr. triompher.
TRIUMFÁRE s. f. (Rar) Faptul de a triumfa; biruință strălucită. [Pr.: tri-um-] – V. triumfa.
TRIUMFÁ, triúmf, vb. I. Intranz. 1. A repurta o victorie strălucită, a birui în luptă. 2. Fig. A reuși, a avea un mare succes; a se impune. 3. A se mândri, a jubila în urma unei victorii, a unui succes. [Pr.: tri-um-. – Prez. ind. și: triumfez] – Din lat. triumphare, fr. triompher.
TRIUMFÁRE s. f. (Rar) Faptul de a triumfa; biruință strălucită. [Pr.: tri-um-] – V. triumfa.
TRIUMFÁ, triúmf, vb. I. Intranz. 1. A repurta o victorie, o biruință. Supt Radu de la Afumați, ei se luptară vitejește pentru drepturile naționale și triumfară. BĂLCESCU, O. I 194. O vorbă, și țara era în picioare; și trebuia să triumfe, căci poporul se lupta pentru independența lui. id. ib. 326. 2. Fig. A reuși, a avea succes; a se impune. Tactica lui triumfase încă o dată. C. PETRESCU, C. V. 294. Domnule învățător, ai răbdare! zise dînsul cu însuflețire. Dreptatea trebuie să triumfe! REBREANU, R. I 97. E lege ca dreptatea și adevărul să triumfe asupra puterii și minciunii. BĂLCESCU, O. I 326. 3. A se mîndri, a se făli (de pe urma unei victorii); a jubila.
TRIUMFÁRE s. f. (Rar) Faptul de a triumfa; biruință, învingere. Dintr-înșii timpii grei să facă oaste, Ce-n triumfarea cauzei omenirii Să-nvingă sau să cadă prăzi pieirii. NECULUȚĂ, Ț. D. 27.
triumfá (a ~) (tri-um-) vb., ind. prez. 3 triúmfă
triumfáre (tri-um-) s. f., g.-d. art. triumfắrii
triumfá vb. (sil. tri-um-), ind. prez. 1 sg. triúmf, 3 sg. și pl. triúmfă
triumfáre s. f. (sil. tri-um-), g.-d. art. triumfării
TRIUMFÁ vb. (livr.) a jubila. (Eu mă necăjeam, iar ea ~.)
TRIUMFÁ vb. I. intr. 1. A birui, a învinge. 2. (Fig.) A reuși, a ieși învingător. 3. A se mândri cu o izbândă, a jubila. [Pron. tri-um-, p.i. triúmf, 3,6 -fă. / < lat. triumphare, cf. fr. triompher].
TRIUMFÁRE s.f. (Rar) Faptul de a triumfa; izbândă strălucită. [< triumfa].
TRIUMFÁ vb. intr. 1. a birui, a învinge. 2. (fig.) a reuși, a ieși învingător. 3. a se mândri cu o izbândă, a jubila. (< lat. triumphare, fr. triompher)
A TRIUMFÁ triúmf intranz. 1) A repurta un triumf; a birui cu succes. 2) A încerca o mare satisfacție în urma unui triumf; a se bucura nespus; a jubila. 3) fig. A intra în drepturi; a fi recunoscut. Adevărul a triumfat. [Sil. tri-um-] /<lat. triumphare, fr. triompher
triumfà v. 1. a obține onorurile triumfului; 2. fig. a învinge în răsboiu; 3. a izbândi: a triumfa asupra dușmanilor săi; 4. fig. a învinge: a triumfa de o dificultate; 5. a fi foarte mulțumit, a se mândri cu o izbândă.
2) triúnf, și -éz, a v. intr. (lat. triumphare). Intru în triunf: Traĭan a triunfat la Roma. Înving cu mare glorie: Cezar a triunfat asupra Galilor. Fig. Înving moralmente: a triunfa asupra dușmanilor tăĭ. Mă bucur de nenorocirea adversaruluĭ: a triunfa de nenorocirea dușmanuluĭ. – Fals triumf.
TRIUMFA vb. (livr.) a jubila. (Eu mă necăjeam, iar ea ~.)

triumfare dex

Intrare: triumfa
triumfa verb grupa I conjugarea I
  • silabisire: tri-um-
triumfa verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: triumfare
triumfare substantiv feminin
  • silabisire: tri-um-