triumf definitie

2 intrări

24 definiții pentru triumf

TRIÚMF, triumfuri, s. n. 1. (În Roma antică) Celebrare a unei victorii prin intrarea solemnă în oraș a comandantului biruitor, pe un car tras de patru cai albi și însoțit de un cortegiu din care făceau parte senatori, căpeteniile armatei și prizonierii făcuți în război, reprezentând cea mai înaltă onoare acordată învingătorului. ◊ Expr. A duce (sau a purta pe cineva) în triumf = a ridica (pe cineva) pe sus (purtându-l pe brațe sau pe un tron) în cadrul unui cortegiu solemn sau vesel. 2. Victorie, biruință de mare prestigiu; fig. succes moral, reușită, izbândă deosebită. [Pr.: tri-umf] – Din lat. triumphus, fr. triomphe.
TRIUMFÁ, triúmf, vb. I. Intranz. 1. A repurta o victorie strălucită, a birui în luptă. 2. Fig. A reuși, a avea un mare succes; a se impune. 3. A se mândri, a jubila în urma unei victorii, a unui succes. [Pr.: tri-um-. – Prez. ind. și: triumfez] – Din lat. triumphare, fr. triompher.
TRIÚMF, triumfuri, s. n. 1. (În Roma antică) Celebrare a unei victorii prin intrarea solemnă în oraș a comandantului biruitor, pe un car tras de patru cai albi și însoțit de un cortegiu din care făceau parte senatori, căpeteniile armatei și prizonierii făcuți în război, reprezentând cea mai înaltă onoare acordată învingătorului. ◊ Expr. A duce (sau a purta pe cineva) în triumf = a ridica (pe cineva) pe sus (purtându-l pe brațe sau pe un tron) în cadrul unui cortegiu solemn sau vesel. 2. Victorie, biruință de mare prestigiu; fig. succes moral, reușită, izbândă deosebită. [Pr.: tri-umf] – Din lat. triumphus, fr. triomphe.
TRIUMFÁ, triúmf, vb. I. Intranz. 1. A repurta o victorie strălucită, a birui în luptă. 2. Fig. A reuși, a avea un mare succes; a se impune. 3. A se mândri, a jubila în urma unei victorii, a unui succes. [Pr.: tri-um-. – Prez. ind. și: triumfez] – Din lat. triumphare, fr. triompher.
TRIÚMF, triumfuri, s. n. 1. (În vechea Romă) Celebrarea victoriei, prin ceremonia intrării solemne în oraș a comandantului biruitor, pe un car tras de patru cai albi și însoțit de un cortegiu din care făceau parte senatorii, ofițerii principali din armată și prizonierii făcuți în război. Consulii și generalii romani, încărcați de trofee și osteniți de victorii, se retrăgeau la coarnele plugului. Acolo, bătrîni și dezamăgiți, în pacea rustică, găseau consolarea... pentru zădărnicia tuturor triumfurilor. C. PETRESCU, R. DR. 39. ◊ Arc de triumf v. arc. Car de triumf v. car.Loc. adv. În triumf = însoțit de manifestații entuziaste, cu alai, cu pompă. ◊ Expr. A duce (sau a purta) pe cineva în triumf = a ridica pe cineva în sus (purtîndu-l pe brațe sau pe un tron) în cadrul unui cortegiu, solemn sau vesel. Cînd ieșii afară, unii mă sărutară, alții mă purtară în triumf. BOLINTINEANU, O. 410. 2. Victorie, biruință. Cu cît lupta se va da mai organizat, cu atît triumful va fi mai sigur. SAHIA, N. 40. ♦ Fig. Succes moral, reușită, izbîndă. Lupta împotriva concepțiilor idealiste, pentru triumful materialismului, este lupta pentru progresul științei. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 55. Omenirea merge într-un progres continuu... fiecare pas al vieții omenești... este un triumf al binelui asupra răului. BĂLCESCU, O. II 10. – Pl. și: (învechit) triumfe (NEGRUZZI, S. I 43).
TRIUMFÁ, triúmf, vb. I. Intranz. 1. A repurta o victorie, o biruință. Supt Radu de la Afumați, ei se luptară vitejește pentru drepturile naționale și triumfară. BĂLCESCU, O. I 194. O vorbă, și țara era în picioare; și trebuia să triumfe, căci poporul se lupta pentru independența lui. id. ib. 326. 2. Fig. A reuși, a avea succes; a se impune. Tactica lui triumfase încă o dată. C. PETRESCU, C. V. 294. Domnule învățător, ai răbdare! zise dînsul cu însuflețire. Dreptatea trebuie să triumfe! REBREANU, R. I 97. E lege ca dreptatea și adevărul să triumfe asupra puterii și minciunii. BĂLCESCU, O. I 326. 3. A se mîndri, a se făli (de pe urma unei victorii); a jubila.
triúmf s. n., pl. triúmfuri (tri-um-)
triumfá (a ~) (tri-um-) vb., ind. prez. 3 triúmfă
triúmf s. n., pl. triúmfuri (sil. tri-um-)
triumfá vb. (sil. tri-um-), ind. prez. 1 sg. triúmf, 3 sg. și pl. triúmfă
TRIUMFÁ vb. (livr.) a jubila. (Eu mă necăjeam, iar ea ~.)
Triumf ≠ înfrângere
TRIÚMF s.n. 1. Celebrare a victoriei în vechea Romă, constând din intrarea solemnă în oraș a generalului biruitor, însoțit de armata sa, de captivi și de prăzile făcute. 2. Victorie, biruință; (fig.) succes moral, reușită, izbândă. [Pron. tri-umf. / < lat. triumphus, cf. fr. triomphe].
TRIUMFÁ vb. I. intr. 1. A birui, a învinge. 2. (Fig.) A reuși, a ieși învingător. 3. A se mândri cu o izbândă, a jubila. [Pron. tri-um-, p.i. triúmf, 3,6 -fă. / < lat. triumphare, cf. fr. triompher].
TRIÚMF s. n. 1. celebrare a victoriei în Roma antică, din intrarea solemnă în oraș a generalului biruitor, însoțit de armata sa, de captivi și de prăzile făcute. 2. victorie, biruință (în război). 3. (fig.) succes moral, reușită, izbândă. (< lat. triumphare, fr. triumphe)
TRIUMFÁ vb. intr. 1. a birui, a învinge. 2. (fig.) a reuși, a ieși învingător. 3. a se mândri cu o izbândă, a jubila. (< lat. triumphare, fr. triompher)
triúmf (-furi), s. f. – Victorie în război, succes moral, fală. Lat. triumphus (sec. XIX). – Der. triumfa, vb., din lat. triumphare; triumfal, adj., după fr. triomphal, lat. triumphalis; triumfător, adj. (care triumfă); tromf, s. n. (triumf, în anumite jocuri de cărți), înv., din mag. tromf < germ. Trumpf (Scriban).
TRIÚMF ~uri n. 1) (în Roma antică) Onoare acordată unui conducător de oști care a repurtat o victorie strălucită. ◊ Car de ~ car împodobit în care era purtat biruitorul; car triumfal. 2) Victorie strălucită. 3) fig. Succes decisiv; reușită mare. 4) Sentiment de mare satisfacție generat de o mare reușită. [Sil. tri-umf] /<lat. triumphus, fr. triomphe
A TRIUMFÁ triúmf intranz. 1) A repurta un triumf; a birui cu succes. 2) A încerca o mare satisfacție în urma unui triumf; a se bucura nespus; a jubila. 3) fig. A intra în drepturi; a fi recunoscut. Adevărul a triumfat. [Sil. tri-um-] /<lat. triumphare, fr. triompher
triumf n. 1. onoare dată la Romani generalilor victorioși și care consta în a le face o intrare pompoasă și solemnă la Roma (v. arc): a duce în triumf, a purta pe brațe spre a-i face onoare; 2. victorie mare, izbândă strălucită: triumfurile lui Alexandru cel Mare; 3. succes splendid: pledoaria sa fu un triumf; 4. fig. efect mare obținut (vorbind de lucruri): triumful carității.
triumfà v. 1. a obține onorurile triumfului; 2. fig. a învinge în răsboiu; 3. a izbândi: a triumfa asupra dușmanilor săi; 4. fig. a învinge: a triumfa de o dificultate; 5. a fi foarte mulțumit, a se mândri cu o izbândă.
1) *triúnf n., pl. urĭ (lat. triumphus, d. vgr. thriambos; it. trionfo, sp. triunfo). Intrare pompoasă și solemnă acordată a unuĭ general roman învingător: a obține triunfu. Mare victorie: triunfurile luĭ Alexandru cel Mare. Mare succes moral: triunfu virtuțiĭ asupra vițiuluĭ. În triunf, trĭunfînd, triunfal: a duce pe cineva în triunf. – Fals triumf.
2) triúnf, și -éz, a v. intr. (lat. triumphare). Intru în triunf: Traĭan a triunfat la Roma. Înving cu mare glorie: Cezar a triunfat asupra Galilor. Fig. Înving moralmente: a triunfa asupra dușmanilor tăĭ. Mă bucur de nenorocirea adversaruluĭ: a triunfa de nenorocirea dușmanuluĭ. – Fals triumf.
TRIUMFA vb. (livr.) a jubila. (Eu mă necăjeam, iar ea ~.)

triumf dex

Intrare: triumf
triumf substantiv neutru
Intrare: triumfa
triumfa verb grupa I conjugarea I
  • silabisire: tri-um-
triumfa verb grupa I conjugarea a II-a