triton definitie

24 definiții pentru triton

TRITÓN3, tritoni, s. m. (Fiz.) Nucleu al atomului de tritiu, alcătuit dintr-un proton și doi neutroni. – Din fr. triton.
TRITÓN1, tritoni, s. m. 1. Zeitate marină greacă, închipuită cu bust de om și cu coadă de pește. 2. Numele mai multor specii de animale amfibii cu înfățișarea unor mormoloci de broască, având de obicei în lungul spatelui o creastă viu colorată (Triturus). [Acc. și: tríton] – Din fr. triton, lat. Triton, -onis.
TRITÓN2, tritonuri, s. n. (Muz.) Interval melodic sau armonic de trei tonuri. – Din it. tritono, fr. triton.
TRITÓN1, tritoni, s. m. 1. Zeitate marină greacă, închipuită cu bust de om și cu coadă de pește. 2. Numele mai multor specii de animale amfibii cu înfățișarea unor mormoloci de broască, având de obicei în lungul spatelui o creastă viu colorată (Triturus). [Acc. și: tríton] – Din fr. triton, lat. Triton, -onis.
TRITÓN3, tritoni, s. m. (Fiz.) Nucleu al atomului de tritiu, alcătuit dintr-un proton și doi neutroni. – Din fr. triton.
TRITÓN2, tritonuri, s. n. (Muz.) Interval melodic sau armonic de trei tonuri. – Din it. tritono, fr. triton.
TRITÓN1, tritoni, s. m. 1. (Mitol.) Zeitate marină greacă, închipuită cu bust de om și cu coadă de pește. Alte grinzi... alcătuiesc casete, pe al căror cîmp adîncit sînt pictați tritoni verzui. CAMIL PETRESCU, O. II 408. E carnavalul himeric al unei lumi de sirene, de tritoni, de nimfe. D. ZAMFIRESCU, la CADE. 2. Numele mai multor specii de amfibii, cu înfățișarea unor mormoloci de broască (Triton). La animalele cu organizația superioară, ca tritonii și salamandrele, un membru tăiat, nu smuls, se poate reface. MARINESCU, P. A. 44. ♦ Gen de moluște marine gasteropode.
TRITÓN2, tritonuri, s. n. (Muz.) Denumire a cvartei mărite, care cuprinde un interval de trei tonuri.
tritón1 (zeitate, animal, nucleu de tritiu) s. m., pl. tritóni
tritón2 (interval muzical) s. n., pl. tritónuri
tritón (zeitate, animal, nucleu al atomului de tritiu) s. m., pl. tritóni
tritón (interval muzical) s. n., pl. tritónuri
TRITÓN1 s.m. 1. Zeitate marină greacă închipuită cu bust de om și cu coadă de pește; (p. ext.) statuie reprezentând această zeitate. 2. Batracian având înfățișarea unui mormoloc de broască; salamandră de apă. ♦ Gen de moluște marine gasteropode. [< lat., fr. triton].
TRITÓN2 s.m. Nucleu al atomului de tritiu. [Cf. fr., it. tritone, germ. Triton < trit(iu) + -on].
TRITÓN s.n. Denumire a cvartei mărite care cuprinde un interval de trei tonuri. [< fr. triton, cf. gr. tritonos < tri – trei, tonos – ton].
TRITÓN1 s. m. 1. zeitate marină greacă cu bust de om și coadă de pește. 2. batracian având înfățișarea unui mormoloc de broască; salamandră de apă. 3. moluscă gasteropodă marină, cu o cochilie conică, lungă. (< lat., fr. triton, germ. Triton)
TRITÓN3 s. m. nucleu al atomului de tritiu dintr-un proton și doi neutroni. (< fr. triton)
TRITÓN2 s. n. (muz.) interval de trei tonuri; cvartă mărită; cvintă micșorată. (< it. tritono, fr. triton)
TRITÓN2 ~i m. 1) (în mitologia greacă) Zeu marin cu chip de semiom-semipește. 2) zool. Batracian asemănător cu mormolocii de broască. /<lat. triton, ~onis, fr. triton
TRITÓN1 ~uri n. muz. Interval de cvartă mărită sau de cvintă micșorată, compus din trei tonuri. /<it. tritono, fr. triton
Triton m. Mit. zeu marin jumătate pește.
Triton 1. Divinitate marină, fiul lui Poseidon și al Amphitritei. Lăcașul lui Triton se afla în fundul mării, printre ale cărei valuri înspumate zeul trecea adesea, dezlănțuind furtuni. 2. Denumire purtată de însoțitorii lui Poseidon. Tritonii alcătuiau cortegiul zeului mării și erau niște ființe fantastice cu înfățișări de oameni și cu partea de jos a trupului terminată în coadă de pește.
triton (< lat. tritonus din gr. τρίτονον), interval* ce conține trei tonuri* întregi. Este în egală măsură un interval natural* (se găsește de ex. pe treapta* I-a într-un mod* de fa și pe treapta a IV-a într-un mod de do, respectiv în tonalitatea (2) do major*) și un interval alterat*, situație în care se confundă cu cvarta* mărită. Deși în sens strict prin t. se înțelege numai cvartă mărită, într-un sens mai larg se acceptă ca fiind, sau având în orice caz o „comportare” tritonică, și cvinta* micșorată. Este singurul caz în care (indiferent de sistemul (II) modal și de determinarea acustică a intervalelor) două intervale alăturate în gamă*, având un pilon comun și unul enarmonic (2), se confundă (ex. do-fa diez/sol bemol/, în care do este comun iar fa diez și si bemol enarmonice). Acest caz a fost pus în evidență în special de temperare*. Puțin însemnata deosebire cantitativă – am zice neglijabilă – stabilită încă din antic. între numitele intervale, ce se apropiau la limitele sistemului la cea mai mică distanță imaginabilă (generarea pitagoreică a intervalelor sfârșea, prin reduplicarea a 12 cvinte* peste 7 octave*, cu coma* pitagoreică: (2/312)/(1/77)= (219)/(312)= 524288/531441 = 0,986540), pare să fi fost și practica acelei epoci – ca și pentru cea modernă – fără grave consecințe (sau cum Aristoxenos acuzase deja în virtutea concepției sale psihologiste avant la lettre). Mult mai atent observată însă de un ev med. de orientare exclusiv pitagoreică, această deosebire a procurat, paradoxal, multe griji practicii de dinaintea temperării. De aceea, punerea sub semnul identității a celor două intervale situate la extremitățile „necoincidente” ale cercului cvintelor* (fa-do-sol-re-la-mi-si-fa diez și, respectiv fa-si bemol-mi bemol-la bemol-re bemol-sol bemol) a găsit un consens unanim în momentul temperării egale, chiar dacă scrierea continua să se cantoneze în fundamentele ei pitagoreice. Prin toate acestea, marcând o zonă neutră între diatonie* și cromatism*, t. a constituit permanent o constantă structurală, un cadru referențial comparabil doar cu acela al octavei, în toate sistemele muzicale. Cvarta mărită pitagoreică are valoarea 512:729 iar valoarea ei în sistemul natural este 32:45; cvinta micșorată pitagoreică are valoarea 729: 1024 iar în sistemul natural este este 45:64. Ceva mai mic decât cvinta micșorată pitagoreică este al 11-lea armonic (v. armonice, sunete), obținut la unele instr. de suflat naturale (ex. la bucium* sau la Alphorn*). Prin temperare, t. devine jumătatea exactă a octavei (fa diez = sol bemol: 6-12 din octavă), contribuind astfel la închiderea cercului cvintelor (în locul succesiunii, teoretic nesfârșite, a cvintelor, o suprapunere a extremelor în chiar punctul „tritonic”). ♦ În antic. elină, constituirea armoniilor (II) din două tetracorduri* identice (în fapt, tetracorduri dorice) excludea de la sine apariția unei relații tritonice raportată la pilonii tetracordali. Tratatele din epoca organum*-ului (Hermannus Contractus, Musica Enchiriadis, în care apare pentru prima dată numele de t.) împart de asemenea „scara” prin tetracorduri, vizând evitarea t. Interzicerea categorică a t. (Mi contra Fa, diabolus in musica), se petrece în cadrul exclusiv diatonic al solmizației*, cu o asemenea vehemență încât va influența teoria modurilor (I, 3) până în ev. med. târziu; astfel, modul al 5-lea (fa) va fi „corectat” printr-un b molle (v. b; musica ficta) iar repercussa* modului pe mi va fi do și nu si (un procedeu similar poate fi semnalat și în legătură cu unele ehuri*, desigur, mai mult sub înrâurirea prestigioasei moșteniri eline, chiar dacă – după unii autori – târziu „aliniată” teoriei muzicii bizantine*). Contrapunctul strict și chiar predarea armoniei (III, 2) au menținut interdicția tritonică. ♦ Practica artistică a neglijat uneori, involuntar sau deliberat, consemnul scolastic, din necesitatea adâncirii sensurilor textului literar sau urmând uneori concepții proprii manierismului* (cf. „arta cromatică secretă” [Lowinsky] a madrigaliștilor it.; v. și musica reservata (1)). Barocul* germ. a exploatat în mod expres, în cadrul codului de figuri (2) retorice, tocmai relațiile tritonice (relationes non harmonicae). Preluând unele laturi baroce ale expresiei (moartea, mila, pocăința) romantismul* le convertește, prin același t., în expresie a misterului, demonicului, groazei (la Weber, Berlioz, Meyerbeer, Listz, Wagner, Franck, Musorgksi ș.a., dar prezentă încă la Mozart – Don Giovanni – și la Beethoven – Fidelio, ca și în numeroase pagini instr. și simf.). ♦ Se consideră că încastrarea t. în acordul* de septimă* de dominantă constituie o licență în cadrul armoniei tonal-funcționale; în realitate, licența aceasta este de minimă importanță, atâta timp cât ea este rezultatul precumpănitor al accentuării caracterului dominantic al funcțiilor (1) tonale. Cu mult mai pregnantă este utilizarea, de la Monteverdi la Wagner și de la Bach la Skriabin, a acordului micșorat, ca element de sine stătător și neraportat deci la funcția de D (considerarea acordului micșorat ca fiind un rudiment de D este prezumțioasă, în afara acelor cazuri, se-nțelege, în care el vădește efectiv o dublă funcție sau, mai curând, una tranzitivă). Prin situația sa de autonomie, el instaurează un climat atonal* [a se vedea frecventele „lanțuri” de acorduri micșorate în muzica lui Bach, secondate sau nu de ostinato*-uri sau de pedale (2)]. Șase acorduri micșorate „acoperă” totalul cromatic (cu repetarea principalelor componente ale acordului în care fa diez este enarmonic cu sol bemol – singurele sunete care nu au o triplă grafie), dispuse fiind pe un desen melodic cromatic de passus duriusculus*, ceea ce confirmă, o dată în plus, intima înrudire dintre aceste relationes non harmonicae. Adăugarea unei septime micșorate la amintita formație – în fond, formula cea mai frecvent întâlnită – reduce repetările sunetelor și concentrează cele 12 sunete cromatice în numai trei acorduri dintre care al doilea acceptă axa de simetrie tritonică. Împărțirea octavei prin intermediul t. este de o deosebită importanță pentru structurarea seriei*, prin evitarea reperelor octaviante și obținerea simetriilor* interioare. ♦ Descoperirea modurilor (I, 5) „tritonice” ca realități muzicale ce nu țin seama de interdicțiile scolastice (ca de pildă în lidicul caracteristic Bihorului) a constituit un impuls pentru integrarea acestora în compoziția cultă. Alături de t. modal, un model al acestor formulări l-a constituit fără îndoială gama hexatonică* a impresioniștilor, în care t. apare pe de o parte cu rol constructiv iar pe de alta cu rol expansiv. Pentru Bartók, t. este punctul de întâlnire al mai multor principii constructive: intonații (1, 2) orizontal-melodice cu caracter lidic sau hexatonic; acorduri cu structuri tritonice parțiale sau totale; legături între teme* și părți de ciclu* pe baza t.; structuri bi-modale (-tonale) (v. polimodalism) prin t.; gruparea „sistemului său de moduri complementare și a cromaticii” (G. Firca) în jurul unei axe „polare” (Lendvay) tritonice. Modul (I, 9) bartokian (eronat numit „mod acustic”) și răsturnarea acestuia își dezvăluie complementaritatea față de o axă de simetrie, aceeași axă funcționând și în cazul modului (I, 8) al doilea a lui Messiaen. În timp ce axa împarte modurile complementare ale lui Bartók asimetric, le împarte pe cele ale lui Messiaen perfect simetric. Primele moduri, parțial simetrice, sunt și parțial funcționale (fiind construite pe două tetracorduri obișnuite – lidic și minor), iar celelalte, deplin simetrice, sunt nefuncționale. Se desprinde de aici un principiu cu efecte largi în orbita muzicii de dinaintea, de după și, parțial,din afara tonalității (1) major*-minore*. Cu cât o structură constă din aceleași elemente ori unele asemănătoare (o pereche de cel puțin două elemente alternând strict periodic), cu atât este aceasta mai nefuncțională și se supune unei ordini geometric-constructive. Aceasta face ca șirul dodecafonic să fie obținut prin mai puține operații decât prin manevrarea structurilor heptatonice diatonice (acordul micșorat are trei transpoziții*, gama hexatonică două, modul al doilea al lui Messiaen trei, modul lui Bartók nouă...). Modalitățile constructive ale t. au interesat, așadar, îndeaproape componistica modernă, într-un context în care și în alte domenii vădeau tendințe constructiviste similare. Astfel, în teoria artelor plastice, un Paul Klee se preocupă de combinarea unor „elemente de bază” în virtutea repetării „ritmice” a aceleiași unități. Transferând formula 1 + 1 + 1 + 1 etc. propusă de Klee, la domeniul muzicalului, se constată posibila ei aplicare la scara cromatică, la gama hexatonală și la acordul micșorat (unitatea fiind pe rând: semitonul, tonul și terța mică). Dacă se consideră tonul întreg ca ca rezultând, printr-o operație asociativă (1 + 1), din cele două unități (semitonurile) și se alternează cu unitatea (1), se obține modul lui Messiaen. Acest mod corespunde unei alte formule stabilite de către Klee: 1 + (1 + 1) + 1 + (1 + 1) + 1 + (1 + 1) + 1 + (1 + 1). Și în demersurile muzicale ale momentului t. se bucură de un interes similar. În timp ce pentru Hindemith, în virtutea concepției sale privind ierarhizarea intervalelor, t. este lipsit de forță melodică și armonică, pentru Schönberg el deține, într-un sens încă funcțional, un loc mediator între vechile și noile sisteme (în a sa Harmoneilehre Schönberg postulează aproape profetic legătura acordului de septimă micșorată cu ceea ce avea să devină mai târziu al doilea al lui Messiaen, cf. pp. 440-441). O schemă, alcătuită pe temeiul mereu eficientului ciclu al cvintelor, demonstrează solidaritatea noilor elemente tritonice cu mai vechile sale înfățișări și implicări în structura muzicii. Sunt elemente care, preluate în parte din arsenalul epocilor trecute, confruntă capacitatea speculativă a spiritului uman cu mereu alte reguli constructive, știut fiind că fiecare dintre aceste epoci are propriul său ideal constructiv, propune o nouă ordonare a elementelor muzicale. T. a avut, în această lumină, o prezență mereu activă, uneori determinantă, în momentele schimbărilor esențiale de sistem.
Triton, (în mitologia greacă) zeul vuietului mării.

triton dex

Intrare: triton (pl. -i)
triton pl. -i substantiv masculin
Intrare: triton (muz.; -uri)
triton muz.; -uri substantiv neutru
Intrare: Triton
Triton