TRANZIÉNȚĂ s. f. 1. (Livr.) Caracterul a ceea ce este trecător, tranzient (2); efemeritate. 2. (Fil.) Devenire continuă a realității ce impune o permanentă adaptare a omului la mutațiile intervenite. [Pr.: -zi-en- – Scris și: transiență] – După engl. transience.

TRANSIÉNȚĂ s.f. v. tranziență.

TRANZIÉNȚĂ s.f. (Liv.) Caracterul a ceea ce este trecător, tranzient; efemeritate. ♦ Termen folosit în diferite discipline sociale semnificând caracterul instabil, continua devenire a relațiilor omului cu realitatea înconjurătoare, viteza de modificare a acestor relații și de adaptare a omului la noile relații. [Pron. -zi-en-, var. transiență s.f. / cf. it. transienza].