trac definitie

31 definiții pentru trac

TRAC1 interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de lovitura bruscă și scurtă care însoțește descărcarea unei arme, tragerea unei săgeți etc. – Onomatopee.
TRAC2 s. n. Stare emotivă de care sunt cuprinse unele persoane (mai ales artiștii) în momentul apariției lor în fața publicului. – Din fr. trac.
TRAC3, -Ă, traci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte dintr-o veche populație indo-europeană din Tracia. 2. Adj. Tracic. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de traci3 (1). – Din lat. Thracus.
TRAC1 interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de lovitura bruscă și scurtă care însoțește descărcarea unei arme, tragerea unei săgeți etc. – Onomatopee.
TRAC2 s. n. Stare emotivă de care sunt cuprinse unele persoane (mai ales artiștii) în momentul apariției lor în fața publicului. – Din fr. trac.
TRAC3, -Ă, traci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte dintr-o veche populație indo-europeană din Tracia. 2. Adj. Tracic. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de traci3 (1) – Din lat. Thracus.
TRAC1 interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de lovitura bruscă și scurtă ce însoțește descărcarea unei arme, tragerea unei săgeți etc. Scoase o săgeată din tolbă, o așeză la arc și trac! trase o săgeată. ISPIRESCU, L. 74.
TRAC3, -Ă, traci, -e, adj. Referitor la traci, al tracilor. Populație tracă.
TRAC4, -Ă, traci, -e, s. m. și f. Persoană făcînd parte dintr-o veche populație care locuia în Tracia.
TRAC2 s. n. Stare de emotivitate de care sînt cuprinse unele persoane, mai ales artiștii, înainte de a apărea în public și în primele momente ale manifestării lor în fața spectatorilor; emoție. Deși de douăzeci și mai bine de ani traducea, citea și juca uneori teatru, avea totuși trac de cîte ori ținea să producă impresie cu orice preț. CAMIL PETRESCU, O. I 267. Ești nerăbdător?... Și eu am trac. Dar pentru alte motive. C. PETRESCU, O. P. II 216.
trac1 interj.
trac2 (emoție) s. n.
trac3 (nume etnic) adj. m., s. m., pl. traci; adj. f., s. f. trácă, pl. tráce
*tráco-dác adj. m., s. m., pl. tráco-dáci; adj. f., s. f. tráco-dácă, pl. tráco-dáce
trac interj.
trac (din Tracia) s. m., adj. m., pl. traci; f. sg. trácă, g.-d. art. trácei, pl. tráce
trac (stare emotivă) s. n.
TRAC adj. v. tracic.
TRAC s.n. Emoție de care sunt cuprinse unele persoane (mai ales actorii) înainte de a apărea în fața publicului. [< fr. trac].
TRAC1 s. n. stare emotivă de care sunt cuprinse unele persoane (mai ales actorii) înainte de a apărea în fața publicului, a unor examinatori. (< fr. trac)
TRAC2, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Tracia. II. adj. care aparținea tracilor; tracic. ◊ (s. f.) limbă indo-europeană, vorbită în antichitate, în Dacia și în Pen. Balcanică. (< lat. thracus)
TRAC1 n. Stare de emoție de care sunt cuprinse unele persoane (de obicei actorii) când apar în fața publicului. /<fr. trac
TRAC2 interj. (cuvânt care se folosește pentru a exprima zgomotul produs de descărcarea unei arme, de tragerea unei săgeți etc.). /Onomat.
TRAC3 ~că (~ci, ~ce) m. și f. Persoană care făcea parte din vechea populație a Traciei. /<lat. Thracus
1) *trac n., pl. urĭ (fr. pop. trac). Barb. Frică de a vorbi în public.
2) *Trac, -ă s. Locuitor din Tracia. Adj. Tracic.
3) trac interj. V. tranc.
tranc și trac, interj. care arată zgomotu mecanizmuluĭ uneĭ arme de foc (nu pocnitură): puse mîna pe pistol și tranc! V. tracatrucă, poc.
TRAC adj. tracic. (Populații ~.)
CAVALERUL TRAC, zeu minor, reprezentat călare, venerat în Tracia și Moesia. Cultul său s-a răspîndit în vremea Imp. Roman și la N de Dunăre.
MAXIMIN TRACUL (Caius Iulius Verus Maximinus Thrax), împărat roman (235-238). Originar din Tracia, a fost proclamat împărat de trupele de la Rin. Aflat în conflict cu Senatul, în timp de purta lupte grele la Dunăre împotriva carpilor (238), a fost alungat de pe tron. Ca răspuns, a invadat Italia, dar a fost învins și ucis la Aquileia.

trac dex

Intrare: trac (adj.)
trac interjecție adjectiv substantiv neutru
Intrare: trac (s.m.)
trac substantiv masculin interjecție substantiv neutru