trântă definitie

2 intrări

16 definiții pentru trântă

TRẤNTĂ, trânte, s. f. Luptă sportivă corp la corp între doi adversari care caută să se doboare unul pe altul numai cu ajutorul brațelor. – Din trânti (derivat regresiv).
TRẤNTĂ, trânte, s. f. Luptă corp la corp între doi sau mai mulți oameni neînarmați, care caută să se doboare unul pe altul (numai cu ajutorul brațelor). – Din trânti (derivat regresiv).
TRÎ́NTĂ, trînte, s. f. Luptă corp la corp între doi (sau mai mulți) oameni neînarmați, care caută să se doboare unul pe altul; încăierare. Prinși fără veste, unii au fugit înapoi la curte... alții s-au luat cu voi la trîntă. PAS, Z. I 64. Mai bine să ne întrecem din trîntă. CREANGĂ, P. 52. În lupta și trînta aceasta, masa se răsturnase... și vinul amestecat cu sînge făcuse o baltă pe lespezile salei. NEGRUZZI, S. I 152. ◊ Fig. Acest prieten al nostru, urmă filozoful Neonil, se pune la trîntă și cu Dunărea. SADOVEANU, P. M. 179.
trấntă s. f., g.-d. art. trấntei; pl. trấnte
trântă s. f., g.-d. art. trântei; pl. trânte
TRÂNTĂ s. (SPORT) voinicească.
TRÂNTĂ s. v. luptă.
TRÂNTĂ ~e f. 1) Luptă corp la corp între două persoane, care caută să se doboare unul pe altul la pământ cu ajutorul brațelor. 2) Cădere violentă cu toată greutatea corpului. /v. a trânti
trântă f. exercițiu gimnastic, luptă piept la piept. [Tras din trântì].
trî́ntă f., pl. e (d. trîntesc). Aruncare saŭ răsturnare la pămînt a unuĭ adversar în luptă: ĭ-a tras o trîntă.
TRÎNTĂ s. (SPORT) voinicească.
trîntă s. v. LUPTĂ.
TRÎNTĂ subst. 1. Trînlescu înv., 1890. 2. Trînteci, P. (RA VI 45). 3. Trăntuș, R. munt. (Sd VII 39, 353). 4. Trantea, T. (T-Jiu). 5. Trîntilă, act.
a lua o trântă expr. a se împiedica și a cădea.
a lua porcul la trântă expr. (d. femei) a practica felația.
trântă, trânte s. f. 1. denunț. 2. căzătură.

trântă dex

Intrare: trântă
trântă substantiv feminin
Intrare: Trântă
Trântă