trâmbița definitie

2 intrări

25 definiții pentru trâmbița

TRÂMBIȚÁ, trâmbițez, vb. I. 1. Intranz. A cânta, a suna din trâmbiță. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A face ca un lucru să fie cunoscut de toată lumea; a răspândi, a divulga; a bate toba. – Din trâmbiță.
TRẤMBIȚĂ, trâmbițe, s. f. (Pop.) Trompetă, goarnă. [Pl. și: trâmbiți] – Din sl. tronbica.
TRÂMBIȚÁ, trâmbițez, vb. I. 1. Intranz. A cânta, a suna din trâmbiță. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A face ca un lucru să fie cunoscut de toată lumea; a răspândi, a divulga; a bate toba. – Din trâmbiță.
TRẤMBIȚĂ, trâmbițe, s. f. (Pop.) Trompetă, goarnă. [Pl. și: trâmbiți] – Din sl. tronbica.
TRÎMBIȚÁ, trîmbițez, vb. I. 1. Intranz. A suna, a cînta din trîmbiță. Moș Manoil era cel mai bătrîn cornist din oastea țării. Începuse a trîmbița din tinereță. SADOVEANU, O. VI 104. Se auzeau vacile din sat răgînd și vacariul trîmbițînd. CONTEMPORANUL, III 776. ◊ Fig. Au pornit cocoșii să trîmbițeze iarăși. Este soarele, acolo unde dormitase luna mai înainte. PAS, L. II 74. Cocoșul cel alb mai trîmbiță o dată prelung, vestindu-l că are a se grăbi. SADOVEANU, P. M. 30. 2. Tranz. Fig. A face ca un lucru să fie cunoscut de toată lumea; a răspîndi, a divulga, a bate toba. Un cucoș sări pe portița grădinii, bătu din aripi și-și trîmbiță veselia, întinzîndu-și înainte gîtul cu pene lucii. SADOVEANU, O. IV 39. Ascultă ciocîrliile departe Cum trîmbițeazâ imnul biruinței! Jos, ară omul în sudoarea feței. IOSIF, V. 159.
TRÎ́MBIȚĂ, trîmbițe, s. f. Trompetă, goarnă. Trîmbițele roșiorilor zvîrliră în văi țipete mînioase. SADOVEANU, O. VI 48. Văzduhul fu străfulgerat de sunetul arămiu al trîmbiței. REBREANU, R. II 254. Trîmbița dădea semnalul de alarmă. VLAHUȚĂ, O. A. I 149. ◊ Fig. Trîmbițele de revoltă sunau pretutindenea. GANE, N. II 84. 2. (Regional) Bucium. 3. Arbust agățător cu flori mari, galben-roșietice, cultivat ca plantă ornamentală (Tecoma radicans). ◊ Compus: trîmbița-ciobanului = mică plantă erbacee cu flori albastre, în formă de clopoței (Gentiana ciliata). – Pl. și: trî́mbiți (SADOVEANU, O. VII 131, COȘBUC, P. I 56).
trâmbițá (a ~) vb., ind. prez. 3 trâmbițeáză
trấmbiță s. f., g.-d. art. trấmbiței; pl. trấmbițe
trâmbițá vb., ind. prez. 1 sg. trâmbițéz, 3 sg. și pl. trâmbițeáză
trâmbiță s. f., g.-d. art. trâmbiței, pl. trâmbițe
TRÂMBIȚĂ s. v. goarnă.
TRÂMBIȚĂ s. v. bucium.
A TRÂMBIȚÁ ~éz 1. intranz. 1) A sufla în trâmbiță, scoțând sunete; a cânta din trâmbiță. 2) fig. fam. A aduce o informație la cunoștința tuturor; a buciuma. 2. tranz. fam. (știri) A face cunoscut lumii întregi; a răspândi la toți. /Din trâmbiță
TRÂMBIȚĂ1 ~e f. 1) înv. Instrument muzical de suflat, constând dintr-un tub de alamă, îndoit de două ori, cu clape, având un capăt larg în formă de pâlnie, care emite sunete clare și pătrunzătoare; trompetă; goarnă. 2) Instrument muzical popular de suflat, constând dintr-un tub conic, lung până la trei metri, folosit în regiunile de munte pentru semnalizări. [G.-D. trâmbiței] /<sl. tronbica
TRÂMBIȚĂ2 ~e f. Arbust agățător cu flori galbene-roșietice, cultivat ca plantă ornamentală. ◊ ~a-ciobanului plantă erbacee cu flori albastre în formă de clopoței. /<sl. tronbica
trâmbițà v. 1. a suna din trâmbiță; 2. a anunța cu glas de trâmbiță; 3. fig. a spune în tot locul, a divulga.
trâmbíță f. numele popular al trompetei sau al buciumului. [Slav. TRÕBIȚA, fluier].
trî́mbiță f., pl. e (vsl. trombica, fluĭer, dim. d. tromba, vălătuc. V. trîmbă). Trompetă saŭ goarnă (la călărĭ saŭ pedeștri). – Vechĭ și trî́mbiță, pl. e. V. hîrjoană.
trîmbițéz v. tr. (d. trîmbiță). Sun (daŭ semnal) din trîmbiță: a trîmbița adunarea. Fig. Iron. Anunț la toată lumea, bat toba. V. zbucĭum 2.
TRÎMBIȚĂ s. (MIL.) goarnă, trompetă, (înv.) trompă, trubă.
trîmbiță s. v. BUCIUM.
trấmbiță, trâmbițe, (trâmbdíță, trâmbițătoare), s.f. – Instrument muzical pastoral; tulnic: „Lung de 2,90 m până la 3,10 și făcut din lemn ușor învelit în tinichea, ea [trâmbița] este un instrument eminamente păstoresc, din care se cântă cu mâna rezemată cu cotul în coapsă. (...) Referitor la trâmbiță, se crede că oile, odată cu apariția stelelor, dacă o aud cântând, se așază jos, își pun cruciș cele două picioare de dinainte și capul peste ele și ascultă cu religiozitate profundă ariile cântate – până într-atât farmecă acest instrument mai ales în timpul nopții. De fapt, sunetele puternice și în același timp line și dulci ale acestui instrument armonizează perfect cu tot ce aparține accidentelor regiunii muntoase, așa că fiorii ecoului produs cu tăria singurătății nopții pătrund adânc firea naturii” (Papahagi, 1925: 125). – Din sl. tronbica „fluier” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).
trấmbiță, -e, (trâmbdíță, trâmbițătoare), s.f. – Instrument muzical pastoral; tulnic: „Lung de 2,90 m până la 3,10 și făcut din lemn ușor învelit în tinichea, ea [trâmbița] este un instrument eminamente păstoresc, din care se cântă cu mâna rezemată cu cotul în coapsă” (Papahagi 1925). – Din sl. trabica (DER, DEX). Din rom. provine ucr. trymbita (Candrea).
cu surle și trâmbițe expr. în mod zgomotos / ostentativ.
trâmbița, trâmbițez v. t. 1. (intl.) a denunța 2. a bârfi, a răspândi un zvon

trâmbița dex

Intrare: trâmbiță
trâmbiță pl. trâmbiți
trâmbiță pl. trâmbițe substantiv feminin
Intrare: trâmbița
trâmbița verb grupa I conjugarea a II-a