tor definitie

2 intrări

17 definiții pentru tor

TOR, toruri, s. n. 1. Mulură rotundă cu profil convex de la baza sau de la capitelul unei coloane. 2. Corp geometric care rezultă din rotirea unui cerc în jurul unei axe situate în planul cercului, dar care nu trece prin centrul cercului. – Din fr. tore.
TOR, toruri, s. n. 1. Mulură rotundă cu profil convex de la baza sau de la capitelul unei coloane. 2. Corp geometric care rezultă din rotirea unui cerc în jurul unei axe situate în planul cercului, dar care nu trece prin centrul cercului. – Din fr. tore.
TOR1 s. m. (Regional) 1. Toriște. 2. Tizic. Focul de tor arde mocnit. STANCU, D. 19.
TOR2 s. n. (Franțuzism rar, numai în construcție cu verbul «a face») Prejudiciu, neplăcere. Tot reportajul e inventat. Și e inventat idiot. Întîi ai făcut un tor gazetei. C. PETRESCU, C. V. 132.
TOR3 s. n. 1. Mulură rotundă cu profil convex la baza unei coloane. 2. Corp geometric care rezultă din rotirea unui cerc în jurul unei axe situate în planul lui, dar care nu trece prin centrul cercului.
tor (corp geometric, mulură) s. n., pl. tóruri
tor (geom., arhit.) s. n., pl. tóruri
TOR s. v. tizic.
TOR1 s.n. 1. Corp solid obținut prin rotirea unui cerc în jurul unei axe situate în planul său, dar care nu trece prin centrul cercului; toroidă. 2. Mulură rotundă cu profil convex, semicircular, situată de obicei la baza unei coloane. [< fr. tore, cf. lat. torus – coardă].
TOR2 s.n. (Franțuzism) Neplăcere, nemulțumire; pagubă, prejudiciu. [Pl. -ruri. / < fr. tort].
TOR1 s. n. 1. toroid (2). 2. mulură convexă cu profil semicircular, la baza sau la capitelul unei coloane, la ancadramente. (< fr. tore)
-TÓR2, -TOÁRE suf. „(cel) care face”, „nume de agent”, „practicant al unei meserii”. (< fr. -teur, -trice, cf. lat. -torem, -tricem)
tor s. n. – Tizic. Bg. tor (Candrea). – În Olt. și Banat. – Der. torină, s. f. (Olt., tizic), din sb. torina; toriște (var. turiște), s. f. (Olt., tizic; Trans., loc unde mănîncă oile, torină); storiște, s. f. (loc de întîlnire, de ședere a vitelor sau cerbilor), bg. torište; torofină (var. torohină), s. f. (resturi de semințe, de fructe stoarse), probabil prin contaminare cu boștină, în Munt.; toreni, vb. (Banat, a îngrășa solul, a gunoi); (s)trușnic, s. m. (turtă, reziduuri de semințe ale plantelor oleaginoase), probabil în loc de *(s)torușnic (după Candrea, în legătură cu sb. trušni „de tărîțe”); turiță, s. f. (scai mărunt, Galium aparine), din sb. turica, cf. cr., slov., rus. torica (Candrea, II, 427; Conev 46); turicioară, s. f. (coada-racului, Agrimonia eupatoria); turicel (var. turicea), s. m. (plantă, Turritis glabra); var. a cuvîntului anterior (după Tiktin și Candrea, formație artificială care pornește de la numele științific).
TOR ~uri n. 1) Corp geometric obținut prin rotirea unui cerc în jurul unei axe de pe planul cercului, dar care nu trece prin centrul acestuia. 2) arhit. Mulură rotundă cu profil convex, semicircular, situată de obicei la baza unei coloane. /<fr. tore
tor s.n. (reg.) 1. tizic. 2. toriște. 3. leșie care rămâne după ce s-a scos săpunul.
tor n. (bg. tor, băligar; sîrb. tor, țarc, ocol de vite; pol. tór, drum bătut. V. toriște, tîrlă). Vest (rev. I. Crg. 4, 250, și 9, 94). Băligar, tizic.
tor s. v. TIZIC.

tor dex

Intrare: tor (s.n.)
tor 1 s.n. substantiv neutru
Intrare: tor (suf.)
tor 2 suf. sufix element de compunere