tonic definitie

21 definiții pentru tonic

TÓNIC, -Ă, tonici, -ce, adj., s. f., s. n. 1. Adj. (Despre vocale sau silabe) Care poartă accentul, pe care cade accentul. ◊ Accent tonic = accentul muzical al vocalelor și al silabelor; p. ext. accentul expirator sau de intensitate. 2. S. f. (Muz.) Treapta întâi a modurilor major sau minor. ♦ Acord construit pe treapta întâi a modului major sau minor. 3. Adj., s. n. (Substanță, medicament) care are proprietatea de a fortifica un organism; întăritor, fortifiant. – Din fr. tonique, it. tonico.
TÓNIC, -Ă, tonici, -ce, adj., subst. 1. Adj. (Despre vocale sau silabe) Care poartă accentul, pe care cade accentul. ◊ Accent tonic = accentul muzical al vocalelor și al silabelor; p. ext. accentul expirator sau de intensitate. 2. S. f. (Muz.) Treapta întâi a modurilor major sau minor. ♦ Acord construit pe treapta întâi a modului major sau minor. 3. Adj., s. n. (Substanță, medicament) care are proprietatea de a fortifica un organism; întăritor, fortifiant. – Din fr. tonique, it. tonico.
TÓNIC, -Ă, tonice, adj. 1. (Despre vocale sau silabe) Care poartă accentul, pe care cade accentul. ◊ Accent tonic = accentul muzical al vocalelor și al silabelor; p. ext. accentul expirator sau de intensitate. Versificație silabo-tonică v. silabic. ♦ (Muz.; substantivat, f.) Treapta întîia a oricărei game. În gama sol major, sol e tonica. 2. Care are proprietatea de a reface, de a fortifica un organism slăbit; întăritor. Vin tonic.
tónic1 adj. m., pl. tónici; f. tónică, pl. tónice
tónic2 s. n., pl. tónice
tónic adj. m., pl. tónici; f. sg. tónică, pl. tónice
tónic s. n., pl. tónice
TÓNIC adj. v. întăritor.
TÓNIC adj., s. 1. adj. (FON.) accentuat. (Vocală ~; silabă ~.) 2. adj., s. v. întăritor.
Tonic ≠ aton, atonic
TÓNIC, -Ă adj. 1. (Despre o vocală, o silabă) Pe care cade accentul. ◊ Accent tonic = accent muzical; (p. ext.) accent expirator sau de intensitate. 2. (Med.; și s.n.) (Substanță, medicament) care întărește organismul, reface forțele; întăritor. // (Și în forma toni-, tono-) Element prim și secund de compunere savantă cu semnificația „întăritor”, „care fortifică”. [< fr. tonique, it. tonico, cf. gr. tonikos].
TÓNIC, -Ă I. adj. (despre vocale, silabe) pe care cade accentul. ♦ accent ~ = accent muzical. (p. ext.) accent expirator sau de intensitate. II. adj., s. n. (medicament) care tonifică organismul, reface forțele; reconfortant, reconstituant, fortifiant; tonifiant. III. s. f. (muz.) treapta principală (întâi) a modurilor major și minor; acord pe această treaptă. (< fr. tonique, it. tonico)
TÓNIC ~că (~ci, ~ce) 1) (despre vocale sau silabe) Care poartă accent; cu accent; accentuat. ◊ Accent ~ accent muzical cu care se rostesc vocalele și silabele. 2) med. (despre substanțe, medicamente) Care întărește organismul; cu proprietăți de întărire a organismului; întăritor; fortifiant; reconfortant; tonifiant. Vin ~. /<fr. tonique
tonic a. ce indică tonul: accent tonic. ║ n. Med. medicament ce dă activitate organelor.
*tónic, -ă adj. (vgr. tonikós). Med. Întăritor: vin tonic. S. n., pl. e. Medicament întăritor: a lua tonice. Gram. Care arată tonu cuvîntuluĭ: accent tonic (V. ritmic). Muz. Caracteristic tonuluĭ: nota tonică. S. f., pl. e și ĭ. Nota fundamentală a unuĭ ton.
tonic adj. v. ÎNTĂRITOR.
TONIC adj., s. 1. adj. (FON.) accentuat. (Vocală ~; silabă ~.) 2. adj., s. (FARM.) fortifiant, fortificant, întăritor, reconfortant, tonifiant, (rar) reconstituant, (înv.) reconfortator. (Un medicament ~.)
tonic-sol-fa, metodă elementară de notație (I) și instrucție muzicală inventată în Anglia la începutul sec. 19 de către muziciana și profesoara Sarah A. Glover (perfecționată apoi de pastorul J. Curwen), pentru simplificarea studiului și executării cântului coral. Era bazată pe silabele doh, ray, me, fah, soh, lah, te (pronunțate conform limbii engleze) și constă în a atribui silabei doh valoarea de tonică* mobilă, aplicată în locul tonicii oricărei game* majore* (la fel tonica mobilă lah pentru gamele minore*), amintind metoda solmizării*. Eliminând portativul*, folosind anumite semne convenționale pentru indicarea duratei* notelor, sistemul t. oferea începătorilor posibilitatea de a intona în scurt timp o piesă muzicală. A cunoscut un mare succes, iar în 1862 a fost introdus în toate școlile pop. engl., extinzându-se și în alte țări, în primul rând în fostele colonii.
SILABO-TÓNICĂ (< silabă + tonic) adj. Versificație ~ = versificație care se bazează deopotrivă pe numărul silabelor dintr-un vers și pe repartizarea accentelor.
TÓNIC, -Ă adj. (< tr. tonique, it. tonico, cf. gr. tonikos): în sintagmele accent tonic, silabă tonică și vocală tonică (v.).
-TONIC „întăritor, fortifiant, accentuat”. ◊ gr. tonikos „care întărește, întăritor” > fr. -tonique, it. -tonico, engl. -tonic, germ. -tonisch > rom. -tonic.

tonic dex

Intrare: tonic (suf.)
tonic suf.
Intrare: tonic (adj., subst.)
tonic adj., subst. adjectiv substantiv neutru