ton definitie

34 definiții pentru ton

TON1, toni, s. m. Pește teleostean răpitor marin care seamănă cu pălămida, ajungând până la lungimea de patru metri (Thunnus thynnus). – Din fr. thon.
TON2, tonuri, s. n. I. 1. Sunet simplu, produs de o sursă care vibrează sinusoidal în timp; interval între două sunete (muzicale) situate la distanță de o secundă mare; p. ext. sunet reprezentând cea mai mare distanță dintre treptele alăturate ale gamei. 2. Tonalitatea unei bucăți muzicale. ◊ Expr. A da tonul = a) a intona treptele principale, din punct de vedere funcțional, ale gamei în care este scrisă o bucată muzicală; a stabili tonalitatea unei cântări vocale, orientându-se după diapazon; b) a iniția, a începe ceva. ♦ (Impr.) Sunet. 3. Înălțimea cu care se pronunță o silabă. ♦ Felul în care urcă sau coboară glasul în timpul vorbirii; inflexiune, intonație; fel de a spune ceva. ◊ Expr. Tonul face muzica, se spune pentru a sublinia importanța felului în care se spune ceva. A schimba tonul = a-și schimba atitudinea. 4. (Înv.) Accent. II. 1. Atmosferă specifică rezultată din cuprinsul unei opere literare; notă dominantă a stilului sau a vorbirii cuiva. 2. Grad de luminozitate a unei culori; nuanță a unei culori. 3. (înv.; în expr.) A-și da ton = a-și da importanță, aere. – Din fr. ton, lat. tonus.
TON1, toni, s. m. Pește teleostean răpitor marin care seamănă cu pălămida, ajungând până la lungimea de patru metri (Thunnus thynnus). – Din fr. thon.
TON2, tonuri, s. n. I. 1. Sunet simplu, produs de o sursă care vibrează sinusoidal în timp; interval dintre două sunete (muzicale) situate la o distanță de o secundă mare; p. ext. sunet reprezentând cea mai mare distanță dintre treptele alăturate ale gamei. 2. Tonalitatea unei bucăți muzicale. ◊ Expr. A da tonul = a) a intona treptele principale, din punct de vedere funcțional, ale gamei în care este scrisă o bucată muzicală; a stabili tonalitatea unei cântări vocale, orientându-se după diapazon; b) a iniția, a începe ceva. ♦ (Impr.) Sunet. 3. Înălțimea cu care se pronunță o silabă. ♦ Felul în care urcă sau coboară glasul în timpul vorbirii; inflexiune, intonație; fel de a spune ceva. ◊ Expr. Tonul face muzica, se spune pentru a sublinia importanța felului în care se spune ceva. A schimba tonul = a-și schimba atitudinea. 4. (Înv.) Accent. II. 1. Atmosferă specifică rezultată din cuprinsul unei opere literare; notă dominantă a stilului sau a vorbirii cuiva. 2. Grad de luminozitate a unei culori; nuanță a unei culori. 3. (Înv.; în expr.) A-și da ton = a-și da importanță, aere. – Din fr. ton, lat. tonus.
TON1, toni, s. m. Pește marin (rar în Marea Neagră) asemănător cu pălămida, dar mult mai mare (ajungînd pînă la cinci metri) (Thunnus thynnus).
TON2, tonuri, s. n. I. 1. (Muz.) Sunet muzical; interval între două sunete (situate la distanță de o secundă mare) reprezentînd cea mai mare distanță dintre treptele alăturate ale unei game. 2. Tonalitatea unei bucăți muzicale. ◊ Expr. A da tonul = a intona treptele principale, din punct de vedere funcțional, ale gamei în care este scrisă o bucată muzicală; a stabili tonalitatea unei cîntări vocale orientîndu-se după diapazon; fig. a fi inițiatorul unei mode, al unui anumit fel de a fi, de a gîndi. La Neamț, tonul îl dă corpul didactic. IBRĂILEANU, A. 128. Așadar acest cerc literar... ar trebui să dea tonul întregii mișcări literare. GHEREA, ST. CR. II 98. 3. (Impropriu) Sunet. Niște acorduri nalte... tonuri zburdalnice și minunat de colorate. CONTEMPORANUL, IV 84. Pe tonurile duioase și întunecate ale trîmbiței metalice se juca o veselie săltăreață. ODOBESCU, S. III 96. II. 1. Felul în care se ridică și se coboară glasul în timpul vorbirii, potrivit cu starea de spirit a vorbitorului; mlădiere a vocii, inflexiune, intonație. Aceasta nu ascultase decît primele cuvinte și pricepuse tonul de imputare. DUMITRIU, N. 47. Mama... te-a întrebat: – «Așa de tîrziu?» dar fără ton de mustrare. PAS, Z. I 313. Apoi da – făcu glasul ascuțit de adineaori, cu un ton care putea fi și afirmativ și negativ. REBREANU, R. I 235. ◊ Expr. Tonul face muzica, se spune pentru a sublinia importanța pe care o are felul în care se spune ceva. A ridica tonul v. ridica (II 5). A schimba tonul = a-și schimba felul de a vorbi, a-și schimba atitudinea. 2. Atmosfera care reiese din cuprinsul unei scrieri, notă dominantă a stilului sau a vorbirii. Toată poezia ieșeană a acelei epoci cîntă în ton minor. SADOVEANU, E. 6. Această glumă și viclenie, tonul ușor de batjocură dispar îndată ce simțimîntul puternic al dragostei cuprinde sufletul. GHEREA, ST. CR. III 281. În sfîrșit, să mai culegem dintre puținele versuri rămase de la acest părinte al limbii noastre o frumoasă canțonetă de ton elegiac. ODOBESCU, S. I 295. 3. Nuanță a culorilor. Tonurile sînt prea uscate, conturele prea închistate, imaginea rămîne statică. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 111, 11/2. Șesurile întinse, în lumina lunii, îmbrăcau tonuri viorii strălucite. SADOVEANU, O. I 400. Razele de soare să se topească în tonuri de aur, pe fundul vioriu și depărtat al munților. HOGAȘ, M. N. 13. 4. (Învechit, în expr.) A-și da ton = a-și da aere. Am văzut... lipscani și bogasieri... dîndu-și ton de mari capitaliști. FILIMON, C. 37. 5. (Învechit) Accent. Se știe că la cele mai multe vorbe turcii tonul îl au la sfîrșit. PANN, P. V. II 164.
ton1 (pește) s. m., pl. toni
ton2 (sunet, tonalitate, intonație, atmosferă, nuanță) s. n., pl. tónuri
ton (pește) s. m., pl. toni
ton (sunet, tonalitate, intonație, atmosferă, nuanță) s. n., pl. tónuri
TON s. 1. v. tonalitate. 2. v. rezonanță. 3. v. inflexiune. 4. v. voce. 5. accent, intonație. (Vorbea cu un avânt și un ~ plin de căldură.) 6. (FON.) înălțime, tonalitate. (Chineza literară are patru ~uri.) 7. v. nuanță.
TON s. v. accent, jgheab, lăptoc, scoc, uluc.
TON s.m. Pește de mare, care se aseamănă cu pălămida. [< fr. thon, it. tonno, cf. gr. thunnon].
TON s.n. 1. Gradul de înălțime al unui sunet. ♦ Intervalul dintre două trepte alăturate ale gamei diatonice, egal cu două semitonuri. ♦ A da tonul = a) a stabili tonalitatea unei cântări vocale, folosind diapazonul; b) a iniția ceva. 2. Mlădiere, inflexiune a vocii, intonație. 3. Fel de a spune, de a-și exprima gândurile. ♦ Felul în care se prezintă, în general, o scriere (literară). ♦ Fel de a fi, de a se purta în general. 4. Nuanță a culorilor (într-un tablou). ♦ Culoare dominantă, tonalitatea generală a unui tablou. [Pl. -uri. / cf. fr. ton, it. tono, lat. tonus].
TON2 s. m. pește osos mare, comestibil, din familia scombride, din mările calde și temperate. (< fr. thon)
-TON3 elem. tono-.
TON1 s. n. 1. sunet (muzical). ◊ intervalul dintre două trepte alăturate ale gamei diatonice, echivalent cu două semitonuri. ♦ a da ŭl = a) a stabili tonalitatea unei cântări vocale, cu diapazonul; b) a iniția ceva. 2. mlădiere, inflexiune a vocii, intonație. 3. fel de a-și exprima gândurile; fel de a fi, de a se purta. ◊ atmosferă specifică din cuprinsul unei opere (literare). 4. nuanță a culorii (într-un tablou). ◊ culoare dominantă, tonalitatea generală a unui tablou. (< fr. ton, lat. tonus)
TONO-/TONI-, -TÓN, -TONÍE elem. „tensiune, pulsație, presiune”; „inflexiune, accent”; „vigoare, fortificare”. (< fr. tono-, toni-, -tone, -tinie, cf. gr. tonos)
TON1 ~i m. Pește marin răpitor, asemănător cu pălămida, de talie și greutate mare. /<fr. thon
TON2 ~uri n. 1) Sunet simplu produs de un corp care vibrează. 2) muz. Interval între două sunete consecutive ale gamei diatonice, egal cu două semitonuri. ◊ A da ~ul a) a indica tonalitatea unei compoziții muzicale, mai ales vocale; b) a fi inițiator al unei activități; c) a servi drept model. 3) Grad de modulare a vocii în timpul vorbirii (în funcție de starea sufletească a vorbitorului sau de fondul celor exprimate); intonație. ~ familiar.A ridica ~ul a vorbi tare și cu asprime. A schimba ~ul a vorbi în alt mod. 4) Grad de intensitate a unei culori. ~ deschis. ~ închis. 5) Culoare dominantă a unui tablou. /<fr. ton, lat. tonus
ton n. 1. Muz. grad de înălțare sau de scăpătare a sunetului; 2. fig. mod de a vorbi, expiesiunea vocii: ton imperios; 3. mod de a-și exprima cugetarea: ton nobil; a da tonul, a exercita o influență, o direcțiune asupra obiceiurilor, manierelor, modei; 4. interval între două, note consecutive ale gamei; 5. mod în care e compus o bucată de muzică: ton major; 6. în pictură, lustru mai mult sau mai puțin viu al nuanțelor; 7. coloare ce domină într’un tablou.
*ton n., pl. urĭ (vgr. tónos, tensiune, ton, forță tonică, accent, d. teino, întind). Înălțimea vociĭ orĭ sunetuluĭ: ton grav, ascuțit. Fig. Felu vociĭ, aeru cu care vorbeștĭ: ton umilit, mîndru. Caracteru stiluluĭ: ton nobil. Modu de a se exprima, de a se prezenta: tonu curțiĭ. Muz. Intervalu dintre doŭă note care se succed diatonic pe gamă (V. perdea). Gama în care e conpusă o melodie: tonu luĭ fa se arată pintr’un bemol la cheĭe. O mică pĭesă accesorie care modifică tonalitatea unor instrumente muzicale cu aer (cu suflare). A da tonu, a regula moda saŭ obiceĭurile, a sili lumea să te imiteze. A schimba tonu, a-țĭ schimba vorba, atitudinea, procedura. Bunu ton (fr. le bon ton), buna educațiune, vorbă și maniere distinse: un tînăr de bun ton. Pict. Gradu de forță (de strălucire) al colorilor.
ton s. v. ACCENT. JGHEAB. LĂPTOC. SCOC. ULUC.
TON s. 1. (MUZ.) tonalitate, (livr. înv.) son. (În ce ~ e scrisă bucata?) 2. răsunet, rezonanță, sonoritate, timbru. (~ unui flaut.) 3. inflexiune, intonare, intonație, mlădiere, modulare, modulație, tonalitate. (O voce cu ~uri plăcute.) 4. glas, timbru, voce, (pop.) viers. (Avea un ~ grav.) 5. accent, intonație. (Vorbea cu un avînt și un ~ plin de căldură.) 6. (FON.) înălțime, tonalitate. (Chineza literară are patru ~uri.) 7. nuanță, (înv.) vopsea. (Material textil în mai multe ~uri.)
TON, toni, s.m. (Iht.) În general, pește din fam. scombridae, din care fac parte și macroul și pălămida, pești caracterizați prin corp fusiform, comprimat lateral, foarte subțire înspre coadă, acoperit cu solzi mici, abia perceptibili. Tonii sunt scombride de talie mare care populează toate mările calde, în special Oceanul Atlantic și Marea Mediterană. Tonul din Mediterana (Thunnus thynnus) poate ajunge până la 2-3 m lungime, fiind unul dintre cei mai prețuiți pești de consum, alte specii de ton din zonele europene având, în general, sub 1 m lungime.
Kornett-Ton (cuv. germ. „ton al cornetului”) v. diapazon (5).
sfert de ton v. microinterval.
ton (ton întreg) (interval) (< fr. ton; < lat. tonus; it. tono; germ. Ganzton; engl. tone) 1) În sistemul egal temperat cu 12 sunete* în octavă* (v. temperare), intervalul imediat mai mare decât semitonul (1 t. = 2 semitonuri) și denumește valoarea secundei* mari. Alături de semiton*, t. este o unitate de măsură intervalică (ex.: cvinta* perfectă cuprinde 3 1/2 t., iar octava 6 t.). Gama hexatonică* este formată din 6 t. temperate succesive. T. diatonic cuprinde un semiton diatonic și unul cromatic (sau invers) și este format de două note scrise pe trepte* vecine, deci cu nume diferit (ex.: do-re sau sol-la). T. cromatic cuprinde 2 semitonuri cromatice și este format de două scrise pe aceeași treaptă, deci cu același nume, din care cel puțin una este alterată* (ex. mi dublu bemol – mi sau si bemol – re diez). 2) În sistemul temperat Mercator-Holder (cu octava divizată în 53 de come* egale, v. temperare), t. este format din 9 come*, grupate într-un semiton diatonic (4 come) + un semiton cromatic (5 come) sau viceversa. 3) În sistemul (netemperat) al gamei prin cvinte* (Pitagora), valoarea t. se exprimă prin raportul 9/8, care este raportul a două lungimi de coardă de monocord* sau a 2 frecvențe*. T. pitagoric este alcătuit din două intervale neegale: limma (semitonul diatonic 256/243) + apotome* (semitonul cromatic 2187/2048). Este mai mic decât t. din sistemul temperat cu 12 trepte în octavă (203,9 cenți* față de 200), dar aproape egal cu tonul Mercator-Holder (203,8 cenți). 4) În sistemul (netemperat) al gamei naturale (Zarlino), t. este de 2 feluri: t. mare 9/8 și t. mic 10/9. Primul este intervalul dintre armonicele* 8 și 9, iar al doilea dintre armonicele 9 și 10. În gama naturală cu tonica* do, intervalele de t. mare sunt do-re, fa-sol și la-si, iar cele de t. mic, re-mi și sol-la. T. mic valorează 182,4 cenți, cel mare fiind egal cu t. pitagoreic. Existența t. mic dă naștere în gama naturală la 2 intervale „joase”. Ele sunt cvinta re-la = 40/27 și terța mică re-fa = 32/27. Cvintele perfecte tip do-sol = 3/2 măsoară 702 cenți, pe când cvinta „joasă” 680,4 cenți (cvinta temperată micșorată tip do-sol bemol valorează exact 600 cenți). Terța mică tip mi-sol = 6/5 măsoară 315,6 cenți, pe când cea „joasă” 294,1 cenți. Cvintei naturale „joase” îi corespunde, prin răsturnare*, cvarta „înaltă” 27/40 de 519,5 cenți, iar terței mici „joasă”, sexta „înaltă” 27/16, de 905,8 cenți.
ton de recitare v. psalmodie.
ton, tonuri, s.n. – 1. Vas de lemn în care se pune varza la acrit; budâi (ALRRM, 1971: 331): „De curet’i din ton, murat” (Calendar, 1980: 16). 2. Butoi din doage de lemn în care se ține vinul; bute (ALRRM, 1971: 487). – Din germ. Tonne „butoi” (MDA).
ton, -uri, s.n. – 1. Vas de lemn în care se pune varza la acrit; budâi (ALR 1971: 331): „De curet’i din ton, murat” (Calendar 1980: 16). 2. Butoi din doage de lemn în care se ține vinul; bute (ALR 1971: 487). – Din germ. Tonne „butoi” (MDA).
TON s. n. (cf. fr. ton, it. tono, lat. tonus): 1. grad de înălțime, în pronunțarea unui sunet (v. înălțíme). 2. mlădiere, inflexiune a vocii; intonație.
Ton, -a, -ea, -e, -i, -ie, -ița, -u V. Antonie I 3 a.
-TON „tensiune, inflexiune, accent”. ◊ gr. tonos „vigoare, tensiune” > fr. -tone, germ. -ton, it. -tono, engl. -tone > rom. -ton.

ton dex

Intrare: ton (suf.)
ton suf.
Intrare: Ton
Ton
Intrare: ton (subst. - sunet)
ton subst. - sunet substantiv neutru
Intrare: ton (subst. - pește)
ton subst. - pește substantiv masculin
Intrare: ton (subst. - butoi)
ton 3 subst. - butoi