toc interj. – Poc, trosc; imită zgomotul de lovitură, de bătaie. Creație expresivă,
cf. tic, tac, cioc, boc, poc. –
Der. toc,
s. n. (partea mai ridicată a tălpii la încălțăminte), datorită zgomotului pe care-l produce (după Cihac, II, 707, Tiktin și Candrea, din
it. taccone, prin intermediul
ngr. ταϰούνι, sau al
bg. takun, tokun, tok,
cf. Bernard 42; dar această
der. este dificilă și ultima formă din
bg. ar putea proveni din
rom.); toacă,
s. f. (bucată de lemn uscat sau de fier turnat, al cărui sunet înlocuiește în mănăstiri dangătul clopotelor; dangăt, bătaie de clopot; numele popular al unei constelații, Pegas), cd.
calabr. tocco, care denumește un instrument asemănător (
it. raganello),
alb. tokë (Philippide, II, 737;
der. din
alb., sugerată de Cihac, II, 720, este improbabilă); tocălie,
s. f. (toacă; hădărag, titirez, morișcă de vînt pentru a speria păsările; piedică la războiul de țesut), cu l expresiv; toca,
vb. (a bate, a bate la ușă; a trage clopotele; a tropăi; a sparge lemne; a mărunți, a tăia mărunt; a face praf, a sfărîma, a face pulbere; a risipi, a irosi; a ruina, a-și pierde averea; a pisălogi, a plictisi; a flecări, a trăncăni; a clămpăni berzele din cioc),
mr. toc, tucat, tucare,
cf. Schuchardt, ZRPh., XXII, 397 și REW 8767 (după Densusianu, Hlr., 198; Pușcariu 1746 și Candrea, de la un
lat. *toccāre,
cf. it. toccare,
prov.,
cat.,
sp.,
port. tocar,
fr. toucher); tocăni,
vb. (a bate; a pisa, a tăia mărunt), cu
suf. expresiv -ni; tocană,
s. f. (mîncare cu carne tăiată mărunt și fiartă înăbușit;
Maram., terci de mălai); tocănit,
s. n. (bătut); tocător,
s. n. (fund de bucătărie); tocătoare,
s. f. (fund); tocătură,
s. f. (carne tocată; tăietură). – Din
rom. provin
mag. tóka „scîndură de tocat” și tokány „tocătură” (Edelspacher 23).