toană definitie

21 definiții pentru toană

TOÁNĂ1, toane, s. f. 1. Capriciu. ◊ Loc. adj. Cu toane = capricios, răsfățat. ♦ Criză, atac. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) o toană (sau toanele) = a-l apuca (pe cineva) năbădăile, furiile; a-i veni (pe neașteptate) cheful să facă ceva (neobișnuit). Toană de plâns = ropot, val, izbucnire de plâns. ♦ Stare de spirit, dispoziție. ♦ Fig. Mișcare repede, violentă. 2. (Precedat de „o”) Interval de timp, răstimp (scurt). ♦ Cantitate mică din ceva. – Cf. tuna.
TOÁNĂ2, toane, s. f. 1. Ocol făcut prin desfășurarea largă și completă a unui năvod, care prinde peștele înconjurându-1; loc (bogat în pește) unde se aruncă în acest fel năvodul. ♦ Spărtură, gaură făcută în gheața unei ape, pentru a pescui sau pentru a scoate apă; copcă. 2. Timpul când peștele umblă după mâncare. – Din ucr., ras. tonea.
TOÁNĂ1, toane, s. f. 1. Capriciu. ◊ Loc. adj. Cu toane = capricios, răsfățat. ♦ Criză, atac. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) o toană (sau toanele) = a-l apuca (pe cineva) năbădăile, furiile; a-i veni (pe neașteptate) cheful să facă ceva (neobișnuit). Toană de plâns = ropot, val, izbucnire de plâns. ♦ Stare de spirit, dispoziție. ♦ Fig. Mișcare repede, violentă. 2. (Precedat de „o”) Interval de timp, răstimp (scurt). ♦ Cantitate mică din ceva. – Cf. tuna.
TOÁNĂ2, toane, s. f. 1. Ocol făcut prin desfășurarea largă și completă a unui năvod, care prinde peștele înconjurându-l; loc (bogat în pește) unde se aruncă în acest fel năvodul. ♦ Spărtură, gaură făcută în gheața unei ape, pentru a pescui sau pentru a scoate apă; copcă. 2. Timpul când peștele umblă după mâncare. – Din ucr., rus. tonea.
TOÁNĂ2, toane, s. f. Ocolul făcut prin desfășurarea largă și completă a unui năvod, care prinde peștele înconjurîndu-l; loc (bogat în pește) unde se aruncă năvodul. Era la al cincilea ceas al amiezii, tovarășii ceilalți își potriveau undițele pentru altă toană de pescuit. SADOVEANU, N. F. 90. Să-ți spui toana peștelui, Ținutul morunilor Și-adăpostul somnilor. PĂSCULESCU, L. P. 177. ◊ Expr. A întinde toana = a desfășura larg năvodul, lărgind spațiul de pescuit. Amîndouă dubele pornesc în direcții opuse, ca să «facă ocolul» și să cuprindă între aripile năvodului un spațiu cît se poate de larg; atunci se zice că au întins toana. ANTIPA, P. 473. A închide toana = a aduna, a strînge năvodul (cu pește). La un semn al vătafului, lotcele pornesc una spre alta, spre a se împreuna și, încrucișîndu-se, a «închide toana». ANTIPA, P. 473. A da (sau a trage) toana (sau o toană) = a arunca o singură dată năvodul și a-l scoate. Cînd ajung la celălalt capăt, atunci apucă amîndoi de lopeți spre a trage toana la vale. ANTIPA, P. 515. Trase-o toană, trase două, Trase toane pînă-n nouă. PĂSCULESCU, L. P. 176. El p-atît nu se lăsa; Năvod în mare-arunca, Două-trei toane trăgea. TEODORESCU, P. P. 95. ♦ Spărtură făcută în gheața unei ape pentru a pescui sau pentru a scoate apă. V. copcă, ochi.
TOÁNĂ1, toane, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Capriciu. Era tînăr și besmetic... cu o mamă care-l crescuse moale și slujindu-i toate toanele. DUMITRIU, N. 186. Știi tu că eu în aste patru zile am încercat să-mi conving bărbatul că nu trebuie să te lase să pleci, că e o toană a ta? DEMETRIUS, C. 62. Gheorghe nu-l mai cicălea. Se obișnuise cu toanele amicului său. VLAHUȚĂ, O. A. 119. ◊ Loc. adj. Cu toane = capricios, răsfățat. Îl lăsai la o parte, ca pe un om cu toane. GANE, N. III 70. Se tînguiește vîntul prin cotloane. Adoarme acum ca un copil cu toane. IOSIF, P. 20. Pătimaș și îndărătnic s-o iubești ca un copil, Cînd ea-i rece și cu toane ca și luna lui april? EMINESCU, O. I 157. ♦ Criză, atac. După o nouă toană de nervi a prințesei... ținură o sfătuire. PAS, L. I 162. Uneori o apucau toane de răutate. VLAHUȚĂ, O. A. III 36. Era într-o toană de nebunie și nu știa ce făcea. ALECSANDRI, T. I 209. ◊ Expr. A-i veni cuiva o toană (toane sau toanele) = a-l apuca pe cineva capriciile, furiile, năbădăile. Din senin îți vine-o toană. VLAHUȚĂ, P. 109. Ce ai, mamă? întrebă Făt-Frumos. – Nimica – zise ea – mi-au venit și mie toane. EMINESCU, N. 20. Iar i-au venit toanele ghiujului. ALECSANDRI, T. 369. Toană de plîns = ropot, val, izbucnire de plîns. Se porniseră pe o toană de plîns cînd s-a aflat că într-adevăr începuse războiul. PAS, L. I 264. Mama Ilinca, de părere de bine, îi trase o toană de plîns pe răvaș. VLAHUȚĂ, O. A. 103. ♦ Stare de spirit, dispoziție (bună sau rea). Cum îi era firea, trecea cînd prin apele descurajării, cînd prin acelea ale toanelor bune. PAS, L. I 65. Pe d. Costică l-am văzut și-l văd adesea; este în toane foarte pesimiste. CARAGIALE, O. VII 100. Bun mai era și părintele Duhu, cînd se afla în toane bune. CREANGĂ, A. 76. ♦ Fig. Mișcare repede, capricioasă, violentă. Calul roib saltă într-o toană furtunoasă. SADOVEANU, P. M. 198. O toană neașteptată a crivățului plesni malul sîrbesc. GALACTION, O. I 197. 2. Interval de timp, răstimp (scurt). Într-o toană, cînd damigeana și trupurile noastre nu mai erau amenințate, prietinul meu Panaite dobîndi glas. SADOVEANU, O. L. 17. Fata plecă ochii-n jos și urmă iar o toană de tăcere. SANDU-ALDEA, U. P. 208. După ce-l lăsă să se mai domolească o toană frămîntîndu-se ca să scape din laț... puse mîna pe rîtul lui. ISPIRESCU, U. 40. ♦ (Rar) Cantitate (mică) din ceva; puțin, cîtva. Cară-te cît e cu cinste, că-ți mai lungesc urechile o toană! CARAGIALE, S. 54.
toánă s. f., g.-d. art. toánei; pl. toáne
toánă (capriciu, ocol) s. f., g.-d. art. toánei; pl. toáne
TOÁNĂ s. 1. (mai ales la pl.) v. capriciu. 2. (la pl.) v. dispoziție.
TOÁNĂ s. v. acces, atac, banc, bătaie, boiște, cârd, copcă, criză, furie, haită, înverșunare, mânie, ochi, puseu, stol.
toánă (-ne), s. f.1. Aruncarea plasei de pescuit. – 2. Gaură, copcă în apa înghețată pentru a putea pescui. Sl., cf. sb. ton „acțiunea de a scufunda”, tonuti „a scufunda” (Scriban).
toánă (-ne), s. f.1. Atac, insultă, criză. – 2. Capriciu, chef, glumă. Ngr. τόνος „putere, forță”, cf. τονίζω „a accentua”. Der. din sb., cr. tonja „furtună” (Cihac, II, 415) sau de la a tuna (Philipide, Principii, 61; Iordan, Dift., 190) nu este probabilă. La origine trebuie să fie termen medical. – Der. tonatic (var. tonos), adj. (capricios, năzuros); tonoasă, s. f. (Trans., zburdălnicie, șotie). Der. neol. ton, s. n., din fr. ton (mr. ton, din ngr.); tonalitate, s. f., din fr. tonalité; tonic, adj., din fr. tonique; atonal, adj., din fr. atonal; intona, vb., din fr. entonner; tonisi, vb. (a compune, a pune pe muzică), din ngr. τονίζω (Tiktin).
TOÁNĂ1 ~e f. 1) mai ales la pl. Dispoziție de moment, stranie și inexplicabilă; moft; capriciu; maraz; naz; marafet. ◊ Cu ~e capricios. A fi (sau a se afla) în ~e bune (rele) a avea dispoziție bună (sau rea). 2) Izbucnire momentană. ~ de plâns.A-i veni cuiva o ~ (sau ~ele) a apuca pe cineva furia; a deveni nervos. 3) fig. rar Mișcare bruscă și violentă. ~a vântului. 4) Răstimp scurt. /v. a tuna
TOÁNĂ2 ~e f. 1) Ocol făcut special pe o întindere de apă unde se pescuiește cu năvodul. 2) Loc bogat în pește. 3) Timp potrivit pentru prins pește. 4) Gaură pe suprafața înghețată a unei ape, făcută pentru a prinde pește sau pentru a lua apă; copcă; produf. /<ucr., rus. tonea
toană f. 1. gaură mare făcută iarna de pescari în ghiața unui râu spre a putea pescui: toană de năvod; 2. fig. caprițiu: e cu toane; 3. clipă: îl mustră o toană. [Tr. toană, butie de unde noțiunea de orificiu; sensurile 2 și 3 sunt metafore din sfera pescuitului (cf. sinonimul copcă)].
1) toánă (oa dift.) f., pl. e (cp. cu a tuna adică „a-țĭ trăsni pin cap” orĭ cu ton). Cît-va timp (cît aĭ avut gust): l-a mustrat o toană, apoĭ l-a ĭertat. Pl. (rar sing.). Capriciŭ, pandaliĭ, holomoace: ĭ-aŭ venit toanele. Simptome, acces: ĭ-aŭ venit toanele boaleĭ. Om cu toane, om care e uneorĭ bosunflat fără motiv. V. paraxin, dușĭ, sucă.
2) toană (oa dift.). f., pl. e (cp. cu rus. tónĕa, pescuire, aruncătură de năvod, loc unde se aruncă năvodu; pol. tonia, adîncătură în apă, cîrd de peștĭ prinșĭ, loc închis de năvoade). Aruncătură de năvod: în toana asta am prins mult pește. Timp potrivit de prins pește: peștele se prinde cînd e toana luĭ.
toa s. v. ACCES. ATAC. BANC. BĂTAIE. BOIȘTE. CÎRD. COPCĂ. CRIZĂ. FURIE. HAITĂ. ÎNVERȘUNARE. MÎNIE. OCHI. PUSEU. STOL.
TOA s. 1. (mai ales la pl.) capriciu, chef, fandoseală, fantezie, fason, fiță, maimuțăreală, moft, naz, poftă, prosteală, sclifoseală, (pop. și fam.) pîrțag, scălîmbăială, scălîmbăiere, scălîmbăitură, (pop.) fasoleală, hachiță, izmeneală, pandalie, (înv. și reg.) marghiolie, nacafa, pală, marghioleală, năbădaie, toancă, zîmbîc, (Transilv.) pont, (Mold., prin Bucov. și Transilv.) sucă, (înv.) schimonosire, schimonositură, (grecism înv.) paraxenie, (fam.) bîzdîc, farafastîc, marafet, (fam. fig.) boală, dambla. (N-a fost decît o ~; și-a satisfăcut ~.) 2. (la pl.) dispoziție, voie, (reg.) duși (pl.). (În ~ bune.)
a avea toane expr. a fi capricios
în toane proaste / rele expr. indispus, deprimat, mohorât.

toană dex

Intrare: toană
toană substantiv feminin