TIUÍ, tiuiesc, vb. IV. Tranz. și intranz. (Reg.) A izgoni un animal (cu strigătul „tio”). [Pr.: -ti-u-] – Tio + suf. -ui.

ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui.

TIUÍ, tiuiesc, vb. IV. Tranz. și intranz. A izgoni un animal (cu strigătul „tio”). [Pr.: ti-u-i] – Tio + suf. -ui.

ȚIUÍ, țíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-i. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu1 + suf. -ui.

TIUÍ vb. IV v. tiohăi.

ȚIUÍ, țíui și țiuiesc, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung și ascuțit (cu rezonanță metalică). V. șuiera, vîjîi. Prind a țiui obuzele. CAMILAR, N. I 396. Nu e nimeni acasă, nimeni... Și coșul de la sobă țiuie... Și-i e urît... BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 21. Cînd țiuia tăciunele... mama îl mustra acolo, în vatra focului. CREANGĂ, A. 34. Prin ferestre sparte, prin uși țiuie vîntul. EMINESCU, O. I 69. Ei aud cu urechile toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi țiuind, șcîrțîind, fluierînd, șuerînd. ODOBESCU, S. III 19. ◊ Expr. A-i țiui cuiva în urechi (în cap sau în creieri) sau a țiui în urechile (creierii etc.) cuiva sau a-i țiui cuiva urechile (urechea etc.) = a-i vîjîi cuiva (sau a-i da impresia de vîjîială) în urechi sau în cap. Îi țiuia în urechi singurătatea. SADOVEANU, O. VIII 255. În creierii lui Apostol însă de-abia atunci începu să țiuie cuvîntul de care se spăimîntase, ascuțit și sfîșietor. REBREANU, P. S. 74. În capul lor țiuiau cîntecele flașnetei. VLAHUȚĂ, O. A. 137. Țipați și faceți larmă de-mi țiuie urechile. CREANGĂ, O. A. 288. Cumnățică, ce semn îi cînd îți țiuie urechea stîngă? ALECSANDRI, T. 179. 2. Fig. (Despre oameni) A țipa; (despre păsări) a ciripi. Cum poți ține captiv o nevinovată pasăre care a fost creată... să țiuie în libertate? C. PETRESCU, Î. II 184. Copilul... începu să țiuie ascuțit. SAHIA, N. 101. Cîrsteiașul țiuiește, Ciocîrlia-l liniștește, Inimioara-i potolește. MARIAN, O. II 350.

tiuí (a ~) (reg.) (ti-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tiuiésc, imperf. 3 sg. tiuiá; conj. prez. 3 să tiuiáscă

țiuí (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá; conj. prez. să țíuie

tiuí v. tiohăi

țiuí vb. (sil. ți-u-), ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. țíuie, imperf. 3 sg. țiuiá

ȚIUÍ vb. 1. a piui, a șuiera, a vâjâi, (reg.) a țistui. (Glonțul i-a ~ pe la ureche.) 2. a-i suna, a-i vui. (Îi ~ urechile.)

A ȚIUÍ țíui intranz. 1) (despre obiecte care străbat aerul sau despre fenomenele naturii) A produce un zgomot prelung și ascuțit; a șuiera. Gloanțele i-au țiuit pe lângă ureche. ◊ A-i ~ (cuiva) în urechi (sau în cap) ori a-i ~ (cuiva) urechile (sau urechea) a avea (din cauza oboselii, bolii) senzația unui sunet ascuțit și continuu. 2) (despre păsări sau despre puii lor) A scoate sunete prelungi și stridente caracteristice speciei; a scoate țiuituri; a face „țiu-țiu”. [Sil. ți-u-] /țiu + suf. ~ui

țiuí v. 1. a șuiera: prin uși puie vântul EM.; 2. a răsuna succesiv și monoton: le țiuiau urechile CR. [Onomatopee].

țíuĭ și (rar) -ĭésc, a -í v. intr. (imit.). Se zice despre sunetu care-țĭ rămîne în urechĭ după o detunătură saŭ despre vînt cînd șuĭeră supțire pin crăpăturile ușilor și ferestrelor. (Une-orĭ îțĭ țiuĭe urechea și din senin). – În est țîuĭ.

ȚIUI vb. 1. a piui, a șuiera, a vîjîi, (reg.) a țistui. (Glonțul i-a ~ pe la ureche.) 2. a-i suna, a-i vui. (Îi ~ urechile.)